SCÂNCI, scâncesc,
vb. IV.
Intranz. și
refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦
Intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din
sl. skyčati. SCÂNCÍT1 s. n. Faptul de a (se) scânci; scânceală;
p. ext. scâncet. –
V. scânci. SCÂNCÍT2, -Ă, scânciți, -te,
adj. 1. (Mai ales despre copii) Care scâncește.
2. (Despre sunete, glas etc) Tânguitor, jalnic. –
V. scânci. SCÂNCÍ, scâncesc,
vb. IV.
Intranz. și
refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦
intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din
sl. skyčati. SCÂNCÍT1 s. n. Faptul de a (se) scânci; scânceală;
p. ext. scâncet. –
V. scânci. SCÂNCÍT2, -Ă, scânciți, -te,
adj. 1. (Mai ales despre copii) Care scâncește.
2. (Despre sunete, glas etc) Tânguitor, jalnic. –
V. scânci. SCÎNCÍ, scîncesc,
vb. IV.
Intranz. și
refl. A plînge cu glas slab, întrerupt, întretăiat. Scîncea în întuneric, pe un capăt de rogojină. SADOVEANU, M. C. 9. Copilașul cel mai mic se ridică, scîncind și frecîndu-și ochii. REBREANU, R. II 166. Cei mai mari acum, din sfadă, Stau pe-ncăierate puși; Cei mai mici, de foame-aduși, Se scîncesc și plîng grămadă Pe la uși. COȘBUC, P. I 224. Tresări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat, ca un copil ce s-a speriat prin somn. VLAHUȚĂ, N. 39. ◊
Fig. Operele acestor lipsiți de talent ca și ale acelora care scîncesc și plîng, fiindcă așa e moda, aparțin coșului redacțiilor. GHEREA, ST. CR. III 176. ♦ (Despre animale, mai ales despre cîini) A se văita, a geme. Aceste lighioane fugeau ghemuindu-se și scîncind, ca sub spaima unui bici de foc. GALACTION, O. I 49. La picioare prepelicarul se încolăci mai apropiat, scîncind prin vis. C. PETRESCU, S. 24. ◊
Fig. Abia după ce trenul a frînat, scîncind jalnic din nenumăratele-i articulații înghețate, ușa biroului «Mișcare» s-a dat în lături. GALAN, Z. R. 126.
SCÎNCÍT s. n. Faptul de
a scînci; scîncet, scîncitură, scînceală. Și cum inima-ți tresare, c-un scîncit cînd el te cheamă. VLAHUȚĂ, P. 63.
scâncí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. scâncésc,
imperf. 3
sg. scânceá;
conj. prez. 3 să scânceáscă
scâncí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scâncésc, imperf. 3 sg. scânceá; conj. prez. 3 sg. și pl. scânceáscă SCÂNCÍ vb. 1. (înv. și reg.) a (se) scrivi, (prin Munt.) a schercăni, (prin Olt. și Munt.) a (se) scârciumi, (peior.) a (se) smiorcăi, (reg. peior.) a (se) smârci, a (se) smârcâi, (glumeț) a orăcăi. (Un sugar care ~.) 2. v. smiorcăi. SCÂNCÍT s. scâncet, (rar) scânceală, scâncitură. (~ul copilului.) SCÂNCÍT adj. 1. jalnic, plângăreț, plângător, tânguitor, trist, (rar) scâncitor. (Cu glas ~.) 2. v. plângăcios. scîncí (-césc, -ít), vb. –
1. A se smiorcăi, a geme, a se tîngui. –
2. A lătra. –
Var. schinci,
înv. scîncez.
Trans. ocînci,
Munt. schincăni. Creație expresivă.
Der. din
sl. skučati „a lătra” (Cihac, II, 329; Șeineanu, Chien, 239; Tiktin),
cf. pol. skuczác „a geme”, este dificilă semantic și nu pare posibilă în ce privește fonetismul. –
Der. scîncet,
s. n. (geamăt; tînguit); scînceală,
s. f. (scîncet).
A SCÂNCÍ ~ésc intranz. 1) (mai ales despre copii) A plânge prefăcut, fără lacrimi, cu glas înăbușit. 2) (despre câini) A scoate repetat sunete ascuțite și jalnice; a scheuna. 3) (despre unele animale) A geme tânguitor. /<sl. skyțati scâncì v.
1. a lătra (vorbind de căței);
2. fam. a plânge înnăbușit (vorbind de copii): băiatul începu să scâncească de foame ISP. [Slav. SKYČATI, a lătra].
scîncésc v. intr. (vsl. skončati, de unde și cr. dial. skunčati, a.î.; vsl. skyčati, a lătra; bg. skimtĭy, skimčĭv, scheun). Iron. Plîng maĭ încet și mult, vorbind de copiĭ: aceștĭ copiĭ scîncesc toată ziŭa. Plîng în general: haĭde și nu maĭ scînci! – Și
schincănesc, schercănesc (Bz.) și
schincesc. scîncít, -ă adj. Care tot scîncește: copiĭ scîncițĭ.
SCÎNCI vb. 1. (înv. și reg.) a (se) scrivi, (prin Munt.) a schercăni, (prin Olt. și Munt.) a (se) scîrciumi, (peior.) a (se) smiorcăi, (reg. peior.) a (se) smîrci, a (se) smîrcîi, (glumeț) a orăcăi. (Un sugar care ~.) 2. a se lamenta, a se sclifosi, a se smiorcăi. (Nu mai ~ atîta!) SCÎNCIT s. scîncet, (rar) scînceală, scîncitură. (~ul copilului.) SCÎNCIT adj. 1. jalnic, plîngăreț, plîngător, tînguitor, trist, (rar) scîncitor. (Cu glas ~.) 2. plîngăcios, plîngăreț, smiorcăit, văicăreț, (rar) plîngaci, văităreț, văitător, (fam.) bîzîit. (Ce copil ~!)