scâncet definitie

9 definiții pentru scâncet

SCÂNCÉT, scâncete, s. n. Plâns înăbușit, slab și întretăiat (specific copiilor mici); scânceală, scâncitură, scâncit. ♦ Vaiet (de păsări, de animale); scheunat. – Scânci + suf. -et.
SCẤNCET, scâncete, s. n. Plâns înăbușit, slab și întretăiat (specific copiilor mici); scânceală, scâncitură, scâncit. ♦ Vaiet (de păsări, de animale); scheunat. – Scânci + suf. -et.
SCÎ́NCET, scîncete, s. n. Plîns (înăbușit, întretăiat, întrerupt), geamăt; scînceală, scîncitură, scîncit. Cînd m-am răsucit în așternut, am slobozit un scîncet de durere. SADOVEANU, N. F. 87. În grupul femeilor s-au mai auzit și alte scîncete, înfundate în batiste sau șorțuri. SAHIA, N. 93. Sta cu ochii închiși. Și numai cînd auzi un slab scîncet deschise mari ochii, care licăreau umblînd după copil. BART, E. 383. ♦ Vaiet (de păsări, de animale). Rîsul lui Gîngu și scîncetul cîinelui prin somn se întovărășiră îndelung, în noapte. C. PETRESCU, S. 36. Aceste închipuiri le trăia Zaharia Duhu... ascultînd scîncetul cocorilor în întunecimile înalte. id. R. DR. 49.
scấncet s. n., pl. scấncete
scâncet s. n., pl. scâncete
SCÂNCET s. 1. v. scâncit. 2. (peior.) smiorcăială, smiorcăit. (Termină cu ~ele!) 3. v. geamăt.
SCÂNCET ~e n. Sunet jalnic întretăiat emis de unele ființe. /a scânci + suf. ~et
scî́ncet n., pl. e. Scîncitură (zgomotu celuĭ ce scîncește).
SCÎNCET s. 1. scîncit, (rar) scînceală, scîncitură. (~ al copilului.) 2. (peior.) smiorcăială, smiorcăit. (Termină cu ~ele!) 3. geamăt, tînguire, vaier, vaiet, (rar) scînceală, (înv.) scîncitură. (Un ~ de durere.)

scâncet dex

Intrare: scâncet
scâncet substantiv neutru