SAXOFÓN, saxofoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, de forma unui tub conic îndoit – Din fr. saxophone.

SAXOFÓN, saxofoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, de forma unui tub conic îndoit – Din fr. saxophone..

SAXOFÓN, saxofoane, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din metal, cu îmbucătura asemănătoare cu a clarinetului; se întrebuințează în orchestre. Alte instrumente bizare și triste au început să se tînguie cu gîlgîiri de plîns și... cu rîsul acela inuman și întrerupt de sincope, al clapelor de saxofon. C. PETRESCU, C. V. 167. Saxofonul gîlgîia un plîns terminat în hohote guturale. id. ib. 198.

saxofón s. n., pl. saxofoáne

saxofón s. n., pl. saxofoáne

SAXOFÓN s.n. Instrument muzical de suflat, de alamă, cu muștiuc și clape, construit pe principiul clarinetului. [Pl. -oane. / < fr. saxophone, cf. Sax – numele constructorului, gr. phone – voce, it. sassofono].

SAXOFÓN s. n. instrument muzical de suflat, din alamă, cu muștiuc și clape, îndoit la capăt, pe principiul clarinetului. (< fr. saxophone)

SAXOFÓN ~oáne n. Instrument muzical de suflat, din alamă, cu clape și muștiuc, folosit, mai ales, în formațiile de muzică ușoară. /<fr. saxophone, germ. Saxophon

* saxofón n., pl. oane (d. sax și fon din fonic). Muz. Un fel de clarinet de alamă maĭ mare. Francezu Adolf Sax (născut la Dinant, în Francia, la 1814 și mort la 1894) l-a inventat la 1838 căutînd să se apropie de vocea omenească.

saxofon (< Sax, numele constructorului instr. și gr. φωνή, „sunet voce”; fr. saxophone; it. saxofono, sassofono), instrument de suflat din grupa lemnelor, de formă conică îndoit la capăt în formă de pipă, alcătuit din muștiuc*, cu ancie* simplă, corp, mecanism de închidere și deschidere a orificiilor cu ajutorul clapelor (2) și pavilion*. De la început, s. s-a construit din metal. Întinderea s. este de la si bemol la fa3. S. prezintă o familie numeroasă, instr. variindu-și mărimea de la cel mai mic până la cel mai mare în funcție de sonoritatea mai acută sau mai gravă ce le este proprie. Totodată fiecare instr. poate avea două acordaje (1) diferite, grupându-se în două subfamilii. Se notează în cheia* sol iar instr. grave în cheia fa. Acestea sunt: s. sopranino în fa sau în mi bemol, s. sopran în do sau în si bemol (singurele de formă tronconică, asemănătoare oboiului*), s. alto în fa sau în mi bemol, s. tenor în do sau în si bemol, s. bas în do sau în si bemol. Subfamilia cea mai răspândită este aceea în mi bemol și si bemol. Tehnica s. este asemănătoare aceleia ob., dar, mai ales, a cl. (clarinetiștii sunt aceia care în orch. preiau partida* s.). S. are un timbru* ce ar putea fi comparat cu acela al cl., ob. și vcl. cântând împreună. S. a fost brevetat în 1845 când creatorul și constructorul său, Adolphe Sax (n. 1814 la Dinant, Belgia – m. 1894, Paris) l-a inventat. S. este folosit mai mult în muzica ușoară* și jazz*, dar a pătruns și în orch. simf. prin lucrările lui Bizet (Suita Arlesiana), Stravinski, Ravel, Gershwin. În creația simf. românească apare în lucrări de Dumitru Bughici, Pascal Bentoiu, Aurel Stroe ș.a.