SARMÁT, -Ă, sarmați, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din vechea populație indo-europeană nomadă, înrudită cu sciții, care a populat teritoriile din jurul Mării Negre și a fost asimilată de slavii vechi, de geto-daci etc. 2. Adj. Care aparține sarmaților (1), referitor la sarmați. – Din fr. Sarmates.

SARMÁȚI s. m. pl. Veche populație indo-europeană nomadă, înrudită cu sciții, care a populat teritoriile din jurul Mării Negre și a fost asimilată de slavii vechi, de geto-daci etc. – Din fr. Sarmates.

!sarmát adj. m., s. m., pl. sarmáți; adj. f., s. f. sarmátă, pl. sarmáte

sarmát adj. m., pl. sarmáți; f. sg. sarmátă, pl. sarmáte

SARMÁT adj. v. sarmatic.

ȘARMÁ vb. I. tr. (Franțuzism) A încânta, a fermeca, a fascina. [< fr. charmer].

SARMÁT, -Ă, sarmați, -te, adj., s. m. și s. f. (Locuitor) care aparținea unei populații indo-europene nomade, în antichitate între Marea Neagră și Marea Baltică ♦ s. f. Limbă iraniană vorbită de sarmați. (din it. sarmato, lat. sarmata)

SARMÁT1 ~tă (~ți, ~te) ist. Care aparține sarmaților. /<fr. Sarmates

SARMÁT2 ~ți m. ist. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană nomadă, înrudită cu sciții și asimilată de popoarele turcice și vechi slave. /<fr. Sarmates

Sarmați m. pl. vechi locuitori ai Sarmației: nomazi și crescători de cai, ei fură subjugații de Goți în sec. III și se contopiră apoi cu Slavii.

SARMAT adj. sarmatic. (Populații ~.)

SARMÁȚI (< fr., lat.) s. m. pl. Populație indo-europeană, de sorginte vest-iraniană, originară din reg. uralo-caspică, pătrunsă în valuri succesive, în stepele nord-pontice (în sec. 4-3 î. Hr.), unde îi dislocă și îi asimilează pe sciți, cu care se înrudeau. Principala lor îndeletnicire era creșterea vitelor. La începutul sec. 1 d. Hr. Strabon menționează mai multe triburi ale s. între Dunărea inferioară și Nipru: lazigii, roxolanii, urgii și aorșii. Lapizii, stabiliți la jumătatea sec. 1 în V Daciei, devin clientelari Imp. Roman, roxolanii din E Daciei vor lupta alături de daci împotriva romanilor. În sec. 2, s. singuri sau în diferite alianțe, luptă împotriva Imp. Roman. S. rămași în stepele nord-pontice sunt supuși (între 260 și 360) de către goți, apoi, după 375, de către huni; cei din reg. dunărene, înfrânți de romani în mai multe rânduri, încetează în sec. 4 să mai joace un rol distinct în istorie.