SARAGEÁ, saragele, s. f. 1. Călăreț din vechea cavalerie turcească. 2. Soldat din cavaleria neregulată a Țărilor Române. – Din tc. sarica.

SARAGEÁ, saragele, s. f. 1. Călăreț din vechea cavalerie turcească. 2. Soldat din cavaleria neregulată a țărilor românești. – Din tc. sarica.

SARAGEÁ, saragele, s. f. (Turcism învechit; mai ales la pl.) Sărăcei.

sarageá s. f., art. sarageáua, g.-d. art. saragélei; pl. saragéle, art. saragélele

sarageá s. f., art. sarageáua, g.-d. art. saragélei; pl. saragéle

sarageá (saragéle), s. f. – Corp înv. de voluntari, în Munt. – Var. sarigea, sărăcel. Tc. sarica „galben” (Șeineanu, II, 103) numiți așa poate din cauza culorii steagului sau a uniformei lor; var. indică o contaminare cu sărac. Sec. XVII, înv.

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

saragéle V. sărăceĭ.