sabie definitie

31 definiții pentru sabie

SÁBIE, săbii, s. f. 1. Armă albă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, perspective și pericole. 2. Armă sportivă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă, mâner și piuliță, folosită la scrimă. ♦ (Sport) Una dintre probele de scrimă care se practică cu sabia. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.
SĂBIÁ, săbiez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. (Înv.) A (se) tăia cu sabia. [Pr.: -bi-a] – Din sabie.
SÁBIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, perspective și pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă în care se folosește sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă și mâner, folosită la scrimă. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.
SĂBIÁ, săbiez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. (Înv.) A (se) tăia cu sabia. [Pr.: -bi-a] – Din sabie.
SÁBIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel, ascuțită la vîrf și pe una dintre laturi. Vrei să-mi dai pe Cosînzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. Tînărul ținea în mînă o sabie și cu ea se apăra de capul șarpelui. POPESCU, B. III 129. Ivan... puind mîna pe sabie, se scoală răpede. CREANGĂ, P. 302. Nu încap două săbii într-o teacă (= nu pot stăpîni doi oameni în același loc). ◊ (Poetic) Ascute-ți sabia ca fulgerul... o! țara mea! RUSSO, O. 32. ◊ Fig. O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit și pentru noi un azi! BENIUC, V. 87. (Simbolizînd forța, lupta, războiul) Nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobînda săbiei. SADOVEANU, N. P. 55. Unde sînt ceilalți boieri? – În casa lui Arbore, se sfătuiesc. – Ce poate sfatul contra săbiei! DELAVRANCEA, O. II 146. E sabie în țară! au năvălit tătarii. ALECSANDRI, O. 208. (Cu aluzie la forma obiectului) Zguduind podul, țîșnește în toate părțile din stavili, în săbii scînteietoare de apă. SADOVEANU, O. VIII 241. Papura pe lac se zbate, Legănîndu-și săbiile. TOPÎRCEANU, B. 47. ◊ Expr. A trece prin foc și sabie (sau prin ascuțișul săbiei) v. foc. ♦ Sabia lui Damocle = pericol care amenință în orice moment viața cuiva. 2. Pește de apă dulce, lung de 40-50 cm, albastru pe spate, alb-argintiu pe părțile laterale și pe abdomen, cu corpul turtit lateral, cu abdomenul arcuit (Pelecus cultratus); săbioară, sabiță.
SĂBIÁ, săbiez, vb. I. Tranz. (Învechit și popular) A tăia cu sabia.
sábie (-bi-e) s. f., art. sábia (-bi-a), g.-d. art. sábiei; pl. sắbii, art. sắbiile (-bi-i-)
săbiá (a ~) (înv.) (-bi-a) vb., ind. prez. 3 săbiáză, 1 pl. săbiém (-bi-em); conj. prez. 3 să săbiéze; ger. săbiínd (-bi-ind)
sábie s. f. (sil. -bi-e), art. sábia (sil. -bi-a), g.-d. art. sábiei; pl. săbii, art. săbiile (sil. -bi-i-)
săbiá vb. (sil. -bi-a), ind. prez. 1 sg. săbiéz, 3 sg. și pl. săbiáză, 1 pl. săbiém (sil. -bi-em); conj. prez. 3 sg. și pl. săbiéze; ger. săbiínd (sil. -bi-ind)
SÁBIE s. I. spadă, (înv. și reg.) spată, (înv.) spangă. (Scoate ~ din teacă.) II. (IHT.; Pelecus cultratus) v. sabiță.
SÁBIE s. v. armată, cocârlă, iris, oaste, oștire, putere, regulator, schimbătoare, stânjen, stânjenel, trupe.
SĂBIÁ vb. (reg.) a săbui. (Îl ~ pe dușman.)
sábie (sắbii), s. f. – Armă tăioasă cu mîner. Mag. száblya de la szab „a tăia” (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Miklosich, Fremdw., 123; Cihac, II, 322; Meyer 370), cf. sl. (sb., slov., rus.) sablja, bg. sabijŭ, pol. szabla, alb. sabljë, germ. Säbel, it. sciabola, fr. sabre, sp. sable. – Der. săbia, vb. (a tăia cu sabia); însăbiat, adj. (ascuțit); săbii, vb. refl. (Olt., a subția, a îngusta); săbier, s. m. (fabricant de spade); săbierie, s. f. (atelier și magazin de spade); săbioară (var. săbicioară, săbiiță, sabiță), s. f. (pește, Pelecus cultratus), ultima var. din sb. sablijca „sabie mică” (Tiktin); săbiuță, s. f. (gladiolă, Gladiolus imbricatus).
SÁBIE săbii f. 1) Armă albă constând dintr-o lamă lungă de oțel, ascuțită la vârf și pe una dintre laturi, și dintr-o gardă și un mâner. ◊ ~a lui Damocle pericol ce amenință în permanență pe cineva. A pune sub ~ (sau a trece sub ascuțișul ~ei) a omorî; a ucide. A pune mâna pe ~ a începe lupta. A-și pune capul (sănătos, teafăr) sub ~ a-și cauza singur o nenorocire, un necaz. 2) Armă sportivă cu lamă lungă și flexibilă, folosită la scrimă. 3) v. SABIȚĂ II. [G.-D. sabiei; sil. -bi-e] /<sl. sablja
săbiá, săbiéz, vb. I 1. (înv. și reg.) a tăia cu sabia, a sabra, a săbui. 2. (refl., reg.; în forma: săbii) a se ascuți, a se îngusta ca o sabie.
Damocle m. 1. Grec la Curtea lui Dionisie Tiranul, care, spre a-i arăta, deșertăciunea măririlor lumești, puse la un ospăț să s’atârne d’asupra capului lui Damocle o sabie reținută de un fir de păr; 2. fig. sabia lui Damocle, pericol iminent în mijlocul unei prosperități aparente.
sabie f. 1. armă de mână ce se poartă atârnată în partea stângă; 2. fig. dușman: a intrat sabia în țară, au năvălit Tătarii! AL.; 3. atac: le dă o sabie și-i împrăștie BĂLC. [Slav. SABLIA].
sabie-baionetă f. sabie scurtă ce poate fi îmbucată la capătul puștei.
sábie f., pl. săbiĭ și (vechĭ) sabiĭ (bg. sabĭa, sablĭa, d. vsl. sablĭa; rus. sáblĭa, rut. šablĭa, pol. szabla; germ. säbel, în ainte sabel; ung. szablya, it. sciabola, fr. sabre, vfr. sable, sp. sable). O armă de tăĭat și de împuns (ĭa are forma unuĭ cuțit supțire, ascuțit într’o parte și lung de vre-un metru. Poate fi curbă saŭ dreaptă [spadă]. Ia e arma specială a călărimiĭ cînd șarjează. O poartă și tunariĭ de cîmp. ofițeriĭ. Azĭ e mult înlocuită de baĭonetă și pumnal. V. și pală, paloș, spăgă, tesac). Lovitură de sabie: ĭ-a tras o sabie. Fig. A intra sabia’n țară, a intra dușmaniĭ în țară. V. cabaniță.
* sabíe-baĭonétă f., pl. săbiĭ-baĭonete. Tesac care se poate fixa la pușcă și poate fi întrebuințat și ca baĭonetă.
săbiéz v. tr. (d. sabie). P.P. Taĭ cu sabia.
sabie s. v. ARMATĂ. COCÎRLĂ. IRIS. OASTE. OȘTIRE. PUTERE. REGULATOR. SCHIMBĂTOARE. STÎNJEN. STÎNJENEL. TRUPE.
SABIE s. 1. spadă, (înv. și reg.) spată, (înv.) spangă. (Scoate ~!) 2. (IHT.; Pelecus cultratus) sabiță, săbioară, săbiuță, (reg.) bîrcie, săbicioară, săbiiță.
*SĂBIA vb. (reg.) a săbui. (Îl ~ pe dușman.)
SÁBIE s.f. (Iht.) În general, pește marin din fam. xiphiidae (pești-sabie), caracterizat prin maxilarul superior mai mult sau mai puțin alungit. Peștii-sabie propriu-ziși (istiophoridae) populează Oceanul Pacific și pe cel Indian, precum și pe cel Atlantic, pe țărmurile de est ale SUA, caracteristic fiind maxilarul superior alungit, curbat, mai scurt ca la peștele-spadă, prevăzut cu dinți, cel inferior ceva mai lung, corpul fusiform, cu o înotătoare dorsală lungă, înaltă (subspeciile Tetrapturus, Makaira; engl. spear-fish, spike-fish, marlin), în variate culori, de la argintiu (white marlin), la albăstrui (blue marlin) la negru (black marlin) sau cu dungi (striped marlin); unele istiophoridae au înotătoarea dorsală foarte înaltă, ca o pânză de corabie sau evantai, numiți de aceea și pești-evantai (engl. sail-fish; Istiophorus gladius și americanus).
PURTĂTORI DE SABIE, Cavaleri ~, ordin religios creat în 1197, la Bremen, de Albert de Buxhövden, episcop de Riga, care a primit o organizare militară (1202) pentru creștinarea, prin forță, a Țărilor Baltice. S-a unit (1237), cu cel al Cavalerilor Teutoni.
SABIE subst. 1. – fam., frecv. (Buc); Săbi/escu, I. (An Pit 78); -ești s. 2. Săbieul, (Dm. Sur X). 3. Cf. + -an: Sabian.
a trece (ceva) prin foc și sabie expr. (livr.) a nimici, a distruge, a pustii.
sabie, săbii s. f. (er.) penis.
sabie-târâș expr. (deț.) om condamnat pentru omor deosebit de grav.

sabie dex

Intrare: săbia
săbia verb grupa I conjugarea a II-a
  • silabisire: -bi-a
Intrare: sabie
sabie substantiv feminin
  • silabisire: sa-bi-e
Intrare: Sabie
Sabie
Intrare: sabie-baionetă
sabie-baionetă