SĂRMÁN, -Ă, sărmani, -e,
adj. 1. (Adesea substantivat) Sărac (
1).
2. (
Înv. și
reg.) Orfan.
3. (Adesea substantivat; exprimă compătimire față de cineva sau de ceva) Biet, nenorocit, sărac (
7). [
Var.: (
reg.)
sărimán, -ă, sirimán, -ă, sirmán, -ă adj.] – Din
bg.,
sb. siromah, cu schimbare de
suf. SĂRMÁN, -Ă, sărmani, -e,
adj. 1. (Adesea substantivat) Sărac (
1).
2. (
Înv. și
reg.) Orfan.
3. (Adesea substantivat; exprimă compătimire față de cineva sau de ceva) Biet, nenorocit, sărac (
7). [
Var.: (
reg.)
sărimán, -ă, sirimán, -ă, sirmán, -ă adj.] – Din
bg.,
scr. siromah, cu schimbare de
suf. SĂRMÁN, -Ă, sărmani, -e,
adj. 1. Lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărac. Nu crede tu că scapi, că nu ești sărman, cum zici. DUMITRIU, N. 161. Mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii. CREANGĂ, P. 28. ◊ (Substantivat) Mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăției. SADOVEANU, D. P. 19. Soțul tău se vede după față că e un sărman și el. VISSARION, B. 183. Lumea întreagă are tot o poveste... strîmbătatea care se lăcomește la bunul altuia și sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge. RUSSO, O. 28.
2. (Regional) Orfan. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323.
3. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Biet, sărac, nenorocit. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. ODOBESCU, S. III 36. Să poci trece Dunărea La sărmana mîndruța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ◊ (Substantivat) Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. – Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. Ar trebui să avem milă de dînșii, că și ei, sărmanii, sînt oameni. CREANGĂ, P. 209. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da, la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. – Variante:
sărimán, -ă (NEGRUZZI, S. I 146, RUSSO, S. 131),
sirimán, -ă (ISPIRESCU, U. 107),
sîrmán, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433)
adj. sărmán (sărmáni), s. m. –
1. Sărac, proletar, amărît. –
2. Orfan. –
Var. înv. săriman, sîrman, suruman,
Mold. sîr(u)man, siriman, suriman,
Trans. sără(i)man.
Sl. siromachŭ <
gr. χειρομάχος (Cihac, II, 326; Giurescu, R. Istorică, XIII, 23-43),
cf. bg.,
sb.,
cr. siromah, cu schimb de
suf. -man. –
Der. sărmănesc,
adj. (
înv., de sărman); sărmănie,
s. f. (
înv., sărăcie). –
Cf. siromah.
sărmán, -ă adj. (din maĭ vechĭu sîrman, sirman, siriman, pin schimbare de sufix d. vsl. bg. sîrb. siromah, sărac, d. vsl. sarakŭ, sărac). Sărac, fără banĭ: un om sărman. Sărac, bĭet, demn de milă saŭ de ĭubire: Sărmanu om! Vaĭ de capu tăŭ, sărmane! Vechĭ. Azĭ vest. Orfan: sărman de tată. – Vechĭ și
suruman (Mold., Trans.),
sărăĭman (Mold.),
siruman, sărăman, săriman, suriman și (Trans.)
săliman. Greșit scris azĭ
serman.