SĂRÁR, (1) sărare, s. n., (2) sărari, s. m. 1. S. n. (Rar) Vas mic de pământ în care se păstrează sarea. ♦ (Reg.) Solniță. 2. S. m. (în trecut) Negustor ambulant de sare. – Sare + suf. -ar.

SĂRÁR, (1) sărare, s. n., (2) sărari, s. m. 1. S. n. (Rar) Vas mic de pământ în care se păstrează sarea. ♦ (Reg.) Solniță. 2. S. m. (În trecut) Negustor ambulant de sare. – Sare + suf. -ar.

SĂRAR1, sărari, s. m. Negustor ambulant de sare. Păcurarii și sărarii, cei ce umblă prin sate cu desfacerea păcurii sau gazului și a sării. PAMFILE, I. C. 244. (Cu pronunțare regională) O baniță de sare... se plătește cu zece parale, din care opt se dau ciocanarului și două sararului. I. IONESCU, P. 36.

SĂRÁR2, sărare, s. n. Vas de pămînt în care se păstrează sarea; solniță. (Cu pronunțare regională) Solnița sau sărariul, care poate fi cu o cavitate sau două: una pentru sare, alta pentru piper. PAMFILE, I. C. 391.

sărár1 (persoană) (înv.) s. m., pl. sărári

sărár2 (obiect) (rar) s. n., pl. săráre

sărár (persoană) s. m., pl. sărári

sărár (obiect) s. n., pl. săráre

SĂRÁR s. v. solniță.

sărár m. Vechĭ. Negustor de sare. V. ceangăŭ.

sărar s. v. SOLNIȚĂ.

sărár, sărari, s.m. – (înv.) Negustor de sare: „Am fo’ vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ♦ (onom.) Sărar, Sărari, Săraru, nume de familie în Maramureș. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).