SAHAIDACÁR s. m. v. săhăidăcar.

SĂHĂIDĂCÁR, săhăidăcari, s. m. (Înv.) Persoană care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri etc. [Var.: săidăcár, sahaidacár s. m.] – Săhăidac + suf. -ar.

SĂIDĂCÁR s. m. v. săhăidăcar.

SAHAIDACÁR s. m. v. săhăidăcar.

SĂHĂIDĂCÁR, săhăidăcari, s. m. (Înv.) Persoană care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri etc. [Var.: săidăcár, sahaidacár s. m.] – Săhăidac + suf. -ar.

SĂIDĂCÁR s. m. v. săhăidăcar.

SAHAIDACÁR s. m. v. săidăcar.

SĂIDĂCÁR, săidăcari, s. m. (Învechit și arhaizant) Meseriaș sau negustor care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri. La crîșma aceea a lui Antohi, în ulița săidăcarilor, erau două odăi deosebite. SADOVEANU, F. J. 397. Căpitan Cozmuță a trecut ca un tîrgovăț grăbit pe străzi înguste și întortocheate... și-a ajuns destul de degrabă la casa meșterului săidăcar. id. N. P. 184. – Variantă: sahaidacár (SADOVEANU, Z. C. 168) s. m.

!săhăidăcár (înv.) (-hăi-) s. n., pl. săhăidăcári

săidăcár s. m. (sil. săi-), pl. săidăcári

2) saĭdacár m. (din sedelcar, d. selcă și infl. de saĭdacar 1 și de saĭdecar). Mod. Rar azĭ. Șelar. – Și săĭdăcar. La Radu Rosetti (VR. 1922, 9, 365) sfeĭdecar.

1) saĭdacár m. (din sahaĭdacar, d. sahaĭdac). Mold. Vechĭ. Făcător de sahaĭdace, arcurĭ și săgețĭ (Iorga, Negoț, 173). – Și săĭdăcar și sehăĭd-.

săĭdăcár V. saĭdacar.