sârb definitie

23 definiții pentru sârb

SÂRB, -Ă, sârbi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Serbiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau sârbilor (1), privitor la Serbia ori la sârbi; sârbesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba sârbă. – Din sb. srb.
SÂRBO-CROAT, -Ă, sârbo-croați, -te, adj. Care aparține, care este caracteristic deopotrivă Serbiei și Croației, referitor la Serbia și Croația în aceeași măsură. ♦ (Substantivat, f.) Nume dat limbii sârbe vorbite în fostul spațiu iugoslav. – Sârb + croat.
SÂRB, -Ă, sârbi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Serbiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau populației ei, privitor la Serbia sau la populația ei; sârbesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba sârbă. – Din scr. srb.
SÎRB, -Ă, sîrbi, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația de bază a Iugoslaviei sau originară de acolo. Nimeni nu-l auzea, Decît fecioraș de sîrb. ȘEZ. III 65.
sârb adj. m., s. m., pl. sârbi; adj. f. sấrbă, pl. sấrbe
sấrbă2 (limbă) s. f., g.-d. art. sấrbei
*sấrbo-croát (dintre sârbi și croați) (-cro-at) adj. m., pl. sấrbo-croáți; f. sấrbo-croátă, pl. sấrbo-croáte
sârb (persoana) s. m., adj. m., pl. sârbi; f. sg. sârbă, g.-d. art. sârbei, pl. sârbe
sârbă (limba) s. f., g.-d. art. sârbei
SÂRB adj. v. sârbesc.
sîrb (-bi), s. m. – Locuitor din Serbia. Sl. srŭbinŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. șerb. – Der. sîrbă, s. f. (varietate de oi; dans popular); sîrboaică, s. f. (femeie din Serbia); sîrbesc, adj. (propriu sîrbilor); sîrbește, adv. (în limba sîrbă; ca sîrbii).
SÂRB1 ~ă (~i,~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Serbiei sau este originară din Serbia. /<sb. srb
SÂRB2 ~ă (~i,~e) Care aparține Serbiei sau populației ei; din Serbia. /<sb. srb
sărb m. locuitor din Serbia. [Serb. SRB]. ║ a. sărbesc: limba sărbă.
Sârbi m. pl. popor ce face parte din ramura Slavilor meridionali, formează cu Croații una și aceeaș națiune, deosebită numai sub raportul cultului (ortodox și catolic) și al alfabetului (cirilic și latin).
Sîrb, Sîrboáĭcă s. (vsl. srŭbinŭ, sîrb. Srb). Locuitor din Serbia. – Ca adj. corect e sîrbesc, nu sîrb!
SÎRB adj. sîrbesc.
SÂRB, -Ă (< scr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Serbiei. Mai trăiesc în Bosnia și Herțegovina, Croația, România (îndeosebi în Banat), S.U.A., Franța, Canada ș.a. De religie creștină (în majoritate ortodocși). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Serbia. Uneori în România termenul s. (adesea și cu sens de „legumicultor”) s-a extins și asupra bulgarilor stabiliți în satele din C. Română ca grădinari. ♦ Limbă oficială în Serbia-Muntenegru și e comunicare interetnică pe terit. fostei Iugoslavii. Este o limbă indo-europeană, din familia slavă, grupul meridional. Inițial, a folosit cu precădere alfabetul chirilic, adoptând, ulterior, în paralel, și alfabetul latin. Limba literară sârbă s-a format pe baza dialectului štokavian (numit așa după forma što a pronumelui interogativ „ce”). Prima gramatică (1814) și primul dicționar (1818) îi aparțin lui Vuk Karadžič. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau sârbilor (1), privitor la Serbia sau la sârbi; sârbesc.
SÂRBI, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Barcăului cu dealurile Oradei, pe râul Almaș; 2.836 loc. (2005). Satul S. apare menționat documentar în perioada 1291-1294.
SÂRBII-MĂGURA, com. în jud. Olt; 2.159 loc. (2005).
SÂRBO-CROAT, -Ă adj. (Substantivat, f.) Limbă oficială, vorbită în fostul spațiu iugoslav până la dezmembrarea statului iugoslav.
SÂRBO-CROATĂ s. f. (< adj. sârb, -ă, cf. scr. srb – Croate, germ. Kroate): limbă slavă din grupul meridional vorbită de popoarele sârb și croat, de sârbii și croații din Ungaria, România, Austria, Germania, S.U.A. etc. Este limba oficială a R. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) și a R. Croația. Ea a păstrat foarte bine, ca pronunțare, structura slavei comune. Ca și slovena, este cea mai armonioasă dintre limbile slave, datorită urmelor de accent muzical păstrate din slava comună. Cel mai vechi document de limbă sârbo-croată datează din secolul al XII-lea. În această perioadă, sârbii au trecut la ortodoxism, datorită influenței Bizanțului, și au început să folosească alfabetul chirilic; croații, supuși de unguri, au trecut la catolicism, intrând în sfera de influență a culturii occidentale și adoptând alfabetul latin (ca polonezii, cehii, slovacii, slovenii și sârbii lusacieni). Deși Serbia a fost ocupată patru secole de către turci iar dezvoltarea limbii literare sârbe a fost frânată, cultura autohtonă n-a pierit. Literatura sârbo-croată s-a dezvoltat până la începutul secolului al XIX-lea în limba bazată pe slava bisericească. În prima jumătate a acestui secol, lingvistul Vuk Karadjič a pus bazele limbii literare sârbo-croate scrise prin reforma ortografiei și prin alcătuirea unui dicționar și a unei gramatici, contribuind astfel la crearea unei limbi unice sârbo-croate. Astăzi, deosebirile dintre cele două variante ale limbii literare sârbo-croate – cea de la Belgrad și cea de la Zagreb – se reduc în ultimă instanță mai ales la vocabular (în ciuda despărțirii, în state independente, a celor două popoare frățești: cel sârb și cel croat). Vicisitudinile istorice, care au lucrat timp de 800 de ani, au determinat în final marea tragedie a popoarelor iugoslave cu aceeași limbă (sârb și croat) de a se despărți în două state diferite, după sângeroasa destrămare a Federației Iugoslave. Limba sârbo-croată dispune de trei grupuri dialectale stabilite după felul în care se exprimă pronumele interogativ ( što „ce”?; čakaj „care”?): štokavian (pe baza căruia s-a format limba literară), čakavian și kajkavian. Existența unor elemente lexicale sârbo-croate în limba română și a unor elemente lexicale românești în sârbo-croată (pe baza vecinătății statale și a prieteniei istorice dintre cele trei popoare și țări) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a sârbo-croatei asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii sârbo-croate (v. influénță).
SÎRB etnic, luat și ca prenume, de modă, mai ales la femei. I. Ca prenume: 1. Sîrbu, fiul lui Stoica din Chiojd (Draj). 2. Sărbo, fiul lui Ion (17 B IV 217). 3. Sirbul, fiul lui Gheorghe, nepot lui Nistor (17 A V 277). 4. Sîrba f. și fam. (Moț); – Baba (Păsc 247). II. N. de familie. 1. Sîrbu frecv.; -i, -eni,-ești ss. 2. Sîrbul 1447 și Sîrbescul (Dm; Ștef). 3. Sărbea, Ipatie, fiul Sârbei (Isp II1), trecut la Index „Sărbea = Sărea”. 4. Sărbuel, D., cumpănaș (în Compania de negoț), olt. (AO III 141). 5. Bodea Sîrbul - opus lui Bodea Rumînul în același act; – (Ștef) cu sens etnic.

sârb dex

Intrare: sârb (adj.)
sârb 1 adj. adjectiv
Intrare: sârbo-croat
sârbo-croat adjectiv
  • silabisire: -cro-at
sârb 1 adj. adjectiv
croat 1 adj. adjectiv
  • silabisire: cro-at
Intrare: sârbo-croată
sârbo-croată substantiv feminin (numai) singular
sârb 1 adj. adjectiv
croată admite vocativul substantiv feminin
  • silabisire: cro-at
Intrare: Sârb
Sârb
Intrare: sârb (s.m.)
sârb 2 s.m. admite vocativul substantiv masculin