RĂTĂCÍT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit, care a pierdut drumul. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTINEANU, O. 41. ◊ Fig. O fîșie nesfîrșită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită. COȘBUC, P. I 220. Și cînd flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți. ALECSANDRI, P. A. 121. ◊ (Substantivat) Haideți la sfat ca să cunoașteți pe străinul, Venit acuma proaspăt... un rătăcit pe mare. MURNU, O. 121. ♦ Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit. HASDEU, R. V. 136. ♦ Fig. Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care vădește nedumerire, nesiguranță, lipsă de înțelegere, tulburare (a minții). Tudor Șoimaru ridică ochii rătăciți și-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. SADOVEANU, O. VII 64. Rîdică încet capul și, cu ochii stinși, se uită rătăcit, în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 148. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii, felii... se lăsa în dusul pașilor domoli. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. M-am simțit rătăcit și singur într-o lume care nu e a mea. RALEA, O. 139. Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. ◊ Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și din uși închise, prin zidiri deșarte. EMINESCU, O. IV 364.