RĂPITÓR, -OÁRE, răpitori, -oare, adj. (Astăzi rar) 1. (Mai ales substantivat) (Cel) care răpește o persoană. Nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. ISPIRESCU, L. 27. ♦ (Pasăre sau animal) care răpește animale și le sfîșie pentru a le mînca; numele unui ordin de păsări de acest fel. În cuprinsul zonelor oprite vînătoarea este interzisă. Se va putea face numai combaterea răpitoarelor, pe baza unei autorizații. B. O. 1953, 36. ♦ (Cel) care ia pe nedrept un bun al altuia, care despoaie pe altul (v. hrăpăreț); care uzurpă un drept al altuia (v. uzurpator). Nu fi răpitor. NEGRUZZI, S. I 249. Alexandru Lăpușneanul... se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomșa. id. ib. 137. 2. Fig. Fermecător, încîntător. Templul... Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. MACEDONSKI, O. I 103. Mi se desfășoară dinaintea minții uimite priveliști așa de răpitoare. ODOBESCU, S. III 93. Ș-apoi cîntă-mi viers de dor, Cu glas dulce, răpitor. ALECSANDRI, P. P. 206.