Dicționare ale limbii române

8 definiții pentru rutil

RUTÍL s. n. Oxid natural de titan, cristalizat sub formă de cristale prismatice de culoare galbenă-deschisă sau brună-roșcată, care se întâlnește mai ales în rocile metamorfice sau în aluviuni. – Din fr. rutile.
RUTÍL s. n. Oxid natural de titan, cristalizat sub formă de cristale prismatice de culoare galben-deschis sau brună-roșcată, care se întâlnește mai ales în rocile metamorfice sau în aluviuni. – Din fr. rutile.
rutíl s. n.
rutíl s. n.
RUTÍL s.n. Bioxid natural de titan. [< fr. rutile].
RUTÍL s. n. bioxid natural de titan. (< fr. rutile)
*rútil n. (lat. rútilus, roș cu reflexe galbene). Min. Un mineral, bioxid de titaniŭ (Ti O2).
rutil, (engl.= rutile) TiO2, s. tetragonal. În alcătuirea sa se mai găsesc: Nb, Ta, Fe și mai rar Ce, Sn, V. În România, este semnalat ca min., accesoriu în ș. crist., în rocile magmatice bazice din Mții Drocea, în gresia de Kliwa din C. Orient. Deseori, se găsește sub forme de concreșteri fibroase – segenit- în biotit și cuarț. Acumulări abundente se întâlnesc în fracțiunea grea a nisipurilor pliocene din reg. subcarpatică și de pe litoral.

rutil definitie

rutil dex

Intrare: rutil
rutil substantiv neutru