RÚTĂ1, rute,
s. f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicație între două localități; traseu. – Din
fr. route. RÚTĂ2, rute,
s. f. (
Bot.) Virnanț. – Din
lat. ruta. RÚTĂ1, rute,
s. f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicație între două localități; traseu. – Din
fr. route. RÚTĂ2, rute,
s. f. (
Bot.) Virnanț. – Din
lat. ruta. RÚTĂ1, rute,
s. f. Cale parcursă de un vehicul spre a merge dintr-un loc în altul; drum, traseu. Rută terestră.
RÚTĂ2, rute,
s. f. (
Bot.) Virnanț.
rútă s. f.,
g.-d. art. rútei;
pl. rúte
!rútă-sălbátică (plantă)
s. f.,
art. rúta-sălbátică,
g.-d. art. rútei-sălbátice;
pl. rúte-sălbátice
rúta-sălbátică s. f., art. rúta-sălbátică rútă (drum, plantă) s. f., pl. rúte RÚTĂ s. drum, itinerar, parcurs, traiect, traiectorie, traseu, (astăzi rar) marșrut, (înv., prin Mold.) șleau, (livr.) relație. (~ urmată de un vehicul.) RÚTĂ s. (BOT.) 1. (Ruta graveolens) virnanț. 2. (Thalictrum flavum) rutișor galben. RUTĂ-SĂLBÁTICĂ s. v. tămâiță-de-câmp. RÚTĂ s.f. Drum, traseu. ♦ Via, direcție. [< fr. route].
RÚTĂ s. f. drum urmat de un vehicul; traseu. ◊ direcție. (< fr. route)
rútă (rúte), s. f. – Virnanț (Ruta graveolens).
Lat. ruta, cultism din
sec. XVII. Nu este cuvînt moștenit, în ciuda părerii lui Pușcariu 1489, nici probabil
sl. (
cf. Miklosich, Slaw. Elem., 43) sau
mag. (Gáldi, Dict., 155). –
Der. rutișor,
s. m. (plante, Thalictrum angustifolium, T. minus, T. flavum).
RÚTĂ2, rúte,
s. f. (
Bot.) Ruta graveolens. (din
lat. ruta, împrumut cultural din
sec. al XVII-lea; nu este un cuvânt tradițional și, prob., nici
sl. sau magh.)
RÚTĂ1 ~e f. Cale prestabilită care urmează să fie parcursă (de o persoană sau de un vehicul); drum; itinerar; parcurs; traiect; traseu. /<fr. route, germ. Rutte RÚTĂ2 ~e f. Plantă erbacee cu miros pătrunzător, neplăcut, cu tulpina ramificată, cu frunze mici, înguste, și cu flori galbene dispuse în inflorescență. /<lat. ruta rută f. plantă medicinală cu florile galbene, cultivată și prin părțile noastre (Ruta graveolens).
rútă f., pl. e (lat. rûta, it. ruta, fr. rue; germ. raute, pol. rus. rut. ruta. Neol. din sec. 17). O plantă originară din sudu Eŭropeĭ și cultivată și pe la noĭ (ruta gravéolens). Se culege în timpu înfloririĭ p. proprietățile eĭ emenagogice ș. a. – În Trans.
virnanț. RUTĂ s. drum, itinerar, parcurs, traiect, traiectorie, traseu, (astăzi rar) marșrut, (înv., prin Mold.) șleau. (~ urmată de un vehicul.) RUTĂ s. (BOT.) 1. (Ruta graveolens) virnanț. 2. (Thalictrum flavum) rutișor-galben. rută-sălbatică s. v. TĂMÎIȚĂ-DE-CÎMP. RUTĂ subst. (plantă) < lat. ruta. 1. Rutea (17 B III 289); – N. (16 B I 85); – țig. (16 B I 43). 2. Rutaș boier, 1437 (Ț-Rom 177; AO XVII 289). RUTA L., RUTĂ, VIRNANȚ, fam. Rutaceae. Gen originar din regiunile mediteraneene pînă în estul Siberiei, cca 58 specii, erbacee, perene sau arbuști. Frunze glanduloase, aromatice, simple sau penat-sectate. Flori galbene sau verzi, caliciul persistent eu 4-5 sepale, corolă cu 4-5 petale concave, cu marginea curbată, 8-10 stamine. Fruct, capsulă sferică, semințe numeroase. Rută dex online | sinonim
Rută definitie
Intrare: rută-sălbatică
rută-sălbatică substantiv feminin