Dicționare ale limbii române

2 intrări

10 definiții pentru rupturire

RUPTURÍ, rupturesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A pronunța (cu greu), întrerupând vorbele. – Din ruptură.
RUPTURÍ, rupturesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A pronunța (cu greu), întrerupând vorbele. – Din ruptură.
RUPTURÍ, rupturesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A pronunța (cu greu), întrerupînd vorbele. Din cînd în cînd rupturea cîte o vorbă îndreptată către Cîrlan și mai arareori către Costan. SLAVICI, N. II 6. ◊ Refl. (Despre cuvinte) Glasul lui tremura, cuvintele i se ruptureau pe buze. SLAVICI, N. II 19.
rupturí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rupturésc, imperf. 3 sg. ruptureá; conj. prez. 3 să ruptureáscă
rupturí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rupturésc, imperf. 3 sg. ruptureá; conj. prez. 3 sg. și pl. ruptureáscă
RUPTURÍ vb. v. îmbucătăți, mutila, schilodi, tivi.
RUPTURÍ, rupturésc, vb. IV. Tranz. ~ 2. A rupe, a sparge.
rupturi vb. v. ÎMBUCĂTĂȚI. MUTILA. SCHILODI. TIVI.
ruptúri, rupturesc, vb. tranz. – A rupe, a destrăma. – Din ruptură (DEX, MDA).
rupturí, vb. tranz. – A rupe, a destrăma. – Din ruptură.

rupturire definitie

rupturire dex

Intrare: rupturi
rupturi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: rupturire
rupturire infinitiv lung