runc definitie

2 intrări

19 definiții pentru runc

RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.
RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.
RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit, întrebuințat ca pășune sau ca ogor; poiană în pădure la munte, curătură. Vaci mugind colindă runcul. BENIUC, V. 51. La stînga se înalță, cu gingășie tăiat, un runc verde, întîia treaptă a Ceahlăului. RUSSO, O. 105.
runc s. n., pl. rúncuri
runc s. n., pl. rúncuri
RUNC s. v. curătură.
RUNC, rúncuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit întrebuințat ca pășune sau ogor; poiană în pădure la munte, curătură (1). (din lat. runcus; cf. lat. runcatio) [def. DLRLC]
runc (rúncuri), s. n. – Desțelenire, munte despădurit. – Mr. arunc, runcu. Lat. runcus (Popovici, Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón VI, 96: „runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. – Der. runculi, vb. (Bucov., a defrișa).
RUNC ~uri n. Loc despădurit pentru a putea fi cultivat sau folosit ca pășune; teren defrișat. /<lat. runcus
râncă f. funia cu care se leagă leuca de carâmbul carului. [Oltenește runc, Tulcea postoruncă (v. această vorbă)].
runc n. Buc. imaș de pădure arsă: depre runc nou iese brânză multă. [Origină necunoscută]. V. râncă.
Runc n. culme a muntelui Buliga, în jud. Gorjiu.
runc n., pl. urĭ (mlat. runcus, d. runcare, a plivi. V. arunc). Olt. Trans. Bucov. Curătură, ĭaz, izlaz orĭ ogor pe unde a fost pădure. Maram. Pădure pin care-s mulțĭ copacĭ căzuțĭ. Mold. Pisc păduros izolat (bobeĭcă) maĭ mare de cît bîtca. V. momic, holm, avaș.
runc s. v. CURĂTURĂ.
runc, runcuri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). ♦ (med. pop.) Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale: astringent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă. ♦ (top.) Runcu, pârâu ce își culege izvoarele din Poiana Brazilor, la vest de Creasta Pietrei și se varsă în râul Săpânța. Are o lungime de 11 km (Ujvari, 1972; 232); Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar, 1980: 105; Desești); Izvorul Runcului, cascadă situată pe Valea Runcului (afluent al Săpânței) la o distanță de circa 4 km de Cascada Covătari. Are o înălțime de 5-6 m (Timur, 2007: 13); Poiana Runcului, mlaștină situat pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș), la o altitudine de 850-1.050 m, la izvoarele Văii Runcului (Timur, 2007: 18). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. runcus (Scriban, DER, DEX, MDA).
runc, -uri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale (astrigent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă). 3. Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar 1980: 105; Desești). – Lat. runcus.
RUNC, mănăstire de călugări, situată în localit. componentă Runcu a orașului Buhuși, jud. Bacău, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1457, după bătălia victorioasă împotriva lui Petru Aron de la Orbic (apr. 1457). Biserica veche a mănăstirii a fost demolată, pe locul ei zidindu-se biserica actuală cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1787; picturile murale interioare au fost executate abia în 1987). Complexul monahal a fost restaurat în anii 1980-1990.
RUNCU 1. Masiv deluros cu aspect de culme, situat în extremitatea de V a muscelelor Argelului, între văile Olt (la V) și Topolog (la E), alcătuit predominant din formațiuni sarmațiene și acvitaniene (gresii, marne, șisturi argiloase, cinerite). Alt. max.: 700 m. Acoperit cu păduri de fag și cu livezi. 2. Com. în jud. Dâmbovița, situată la poalele SE ale m-ților Bucegi, pe cursul superior al râului Ialomicioara; 4.642 loc. (2005). În satul Bădeni se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1820, reparată în 1880), iar în satul R. o biserică cu hramul Sf. Ignatie (1844-1845) și o biserică cu triplu hram – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sf. Nicolae și Duminica Tomii (1844-1846). 3. Com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, la poalele S ale m-ților Vâlcan, pe cursul superior al râului Jaleș; 5.550 loc. (2005). Expl. de calcar în satul Suseni). Pomicultură. Sanatoriu și muzeu etnografic (în satul Dobrița). În satul R. se află o biserică din sec. 17, atribuită Domniței Florica (fiica lui Mihai Viteazul). În arealul com. R.se află rezervațiile naturale Cheile Runcului (sau Sohodului, 350 ha), izbucul Jaleșul. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în V muscelelor Argeșului, la poalele S ale dealului Runcu, în zona de izvor a râului Sâminic; 1.134 loc. (2005). Pomicultură. Biserica Sfinții Voievozi (1577, renovată în 1855), în satul R.
RUNC subst. 1. Runc/u, Ioan (Moț); -escu (Mus 11). 2. Runcan, Ioan act. 3. Runcenescul, R. (16 B II 18) < *Runceni + suf. -escu în loc de -eanu spre a evita repetiția.

runc dex

Intrare: runc
runc substantiv neutru
Intrare: Runc
Runc