ruginire definitie

2 intrări

19 definiții pentru ruginire

RUGINÍ, ruginesc, vb. IV. 1. Intranz. A se acoperi cu rugină (I 1), a se umple de rugină, a prinde rugină. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, plante etc.) A căpăta o culoare galben-roșiatică asemănătoare cu a ruginii. 3. Refl. Fig. A deveni perimat, depășit, a se învechi, a nu mai fi actual. – Din rugină.
RUGINÍRE, ruginiri, s. f. Faptul de a (se) rugini. – V. rugini.
RUGINÍ, ruginesc, vb. IV. 1. Intranz. A se acoperi cu rugină (I 1), a se umple de rugină, a prinde rugină. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, plante etc.) A căpăta o culoare galben-roșiatică asemănătoare cu a ruginii. 3. Refl. Fig. A deveni perimat, depășit, a se învechi, a nu mai fi actual. – Din rugină.
RUGINÍRE, ruginiri, s. f. Faptul de a (se) rugini. – V. rugini.
RUGINÍ, ruginesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre fier și obiecte de fier) A prinde rugină. Un adăpost de stuf în care rugineau trei semănători. GALAN, B. I 52. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. I 59. Coasa-n cui a ruginit Și eu, maică, n-am venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, cîmp etc.). A căpăta culoarea galben-roșiatică a ruginii. Acest măreț și molcom apus de soare, întins ca o coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească. CAMIL PETRESCU, O. I 28. Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. VLAHUȚĂ, O. A. 503. 3. Refl. Fig. A se învechi, a nu mai corespunde, a nu mai fi actual. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, M. 5.
RUGINÍRE, ruginiri, s. f. Faptul de a (se) rugini. (Fig.) Pe la ruginirea amurgului, regimentul se opri în bivuac într-o pădurice. CAMILAR, N. I 156.
ruginí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ruginésc, imperf. 3 sg. rugineá; conj. prez. 3 să rugineáscă
ruginíre s. f., g.-d. art. ruginírii; pl. ruginíri
ruginí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ruginésc, imperf. 3 sg. rugineá; conj. prez. 3 sg. și pl. rugineáscă
ruginíre s. f., g.-d. art. ruginírii; pl. ruginíri
RUGINÍ vb. v. oxida.
RUGINÍRE s. v. oxidare.
A RUGINÍ ~éște 1. intranz. 1) (despre obiecte de metal) A se acoperi cu rugină; a se oxida. 2) (despre plante) A fi atacat de rugină. 3) fig. (despre vegetația de toamnă) A căpăta o culoare asemănătoare cu cea a ruginii; a deveni brun-roșcat. 2. tranz. A face să se acopere cu rugină; a oxida. Umezeala ~ește metalele. /Din rugină
A SE RUGINÍ se ~éște intranz. pop. (despre concepții, idei etc.) A nu mai fi actual; a se perima. /Din rugină
ruginì v. 1. a face să prinză rugină: umezeala ruginește fierul; 2. fig. a se altera din lipsă de exercițiu: vechile instituții se șterg, s’au ruginit GR. AL.
ruginésc v. intr. (d. rugină). Prind rugină: feru ruginește în apă. V. tr. Fac să ruginească: apa ruginește feru. V. refl. Cuțitu s’a ruginit.
RUGINI vb. (CHIM.) a (se) oxida, (pop.) a (se) cocli. (Un metal care s-a ~.)
RUGINIRE s. (CHIM.) oxidare, oxidație, (pop.) coclire. (~ unui metal.)
a-i rugini (cuiva) armătura expr. (er.d. bărbați) a-și pierde virilitatea, a rămâne impotent.

ruginire dex

Intrare: rugini
rugini verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: ruginire
ruginire substantiv feminin