rugină definitie

17 definiții pentru rugină

RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.
RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.
RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată care se formează pe obiectele de fier în urma oxidării și care duce la distrugerea metalului. Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portița cu balamalele roase de rugină. DUMITRIU, P. F. 59. Un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan, toate pline de rugină. CREANGĂ, P. 194. ◊ Fig. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor cu conținut de fier. Pretutindenea sfărîmături de stînci vinete și roșii, arse, fulgerate, pătate de rugină. BART, S. M. 54. 2. Fig. (Uneori cu o determinare introdusă prin prep. «de») Armă veche, prost întreținută; ruginitură, rablă. Porunci să-i dea și lui o mîrțoagă de cal și o rugină de paloș ISPIRESCU, L. 169. Cu o rugină de pușcă... nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Să-mi mai cerc astă rugină Și să-mi fac bani de iernat. ALECSANDRI, P. I 61. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe. NEGRUZZI, S. I 255. ♦ Om cu idei înapoiate, retrograd. În aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni «rugini învechite, ișlicari, strigoi». CREANGĂ, A. 153. În risc de a fi numărat între ruginile literaților, nu mă pot opri de a face o comparație mitologică. NEGRUZZI, S. I 312. II. (Bot.) 1. (Uneori determinat prin «grîului» sau «cerealelor») Boală a cerealelor cauzată de o ciupercă parazită (Puccinia graminis), care atacă spicele, frunzele și tulpina gramineelor, distrugînd uneori culturi întregi. Pagubele aduse de rugini plantelor atacate se datoresc slăbirii și pieirii de timpuriu a frunzelor, ceea ce provoacă slăbirea și chiar pieirea plantei în întregime. SĂVULESCU, M. U. I 91. În nici un an pînea n-a ieșit gustoasă: era amară din pricina ruginii. PAMFILE, VĂZD. 17. 2. Plantă erbacee, cu tulpina netedă de un verde închis, cu frunze rotunde, lungi, țepoase, la vîrf cu o inflorescență ramificată, cu flori mici, brune; crește prin mlaștini și prin bălți (Juncus effusus); iarba-mlaștinei, pipirig. – Pl. și: rugine.
rugínă s. f., g.-d. art. rugínii; pl. rugíni
rugínă-de-báltă (plantă) s. f., g.-d. art. rugínii-de-báltă
rugínă s. f., g.-d. art. rugínii; pl. rugíni
rugínă-de-báltă (bot.) s. f.
RUGÍNĂ s. 1. v. vechitură. 2. (FITOP.) (înv. și reg.) pălitură, (reg.) mucegai, rodie, rodină, (prin Ban.) roșcață. (Boala plantelor numită ~.) 3. (BOT.; Juncus inflexus) (reg.) spetează. 4. (BOT.; Juncus effusus) (reg.) spetează, țipirig, iarba-mlaștinii. 5. (BOT.; Juncus conglomeratus) (reg.) pipirig. 6. (BOT.; Senecio jacobaea) (reg.) cruguliță, lemnul-Domnului.
rugínă (rugíni), s. f.1. Oxidare a fierului. – 2. Rablă, obiect uzat. – 3. Hodorog. – 4. Pipirig (Juncus effusus). – 5. Tăciune, mălură (Puccinia graminis). – Mr. arudzină. Lat. rŭbῑgῑnem (Diez, I, 361; Phlippide, Principii, 33; cf. REW 7348), cf. prov. royilh, fr. rouille, sp. robin. Se merge mai în detaliu la un lat. aerūgĭnem, uneori în formă ipotetică *aerūgĭna (Pușcariu 1482; REW 243; Pascu, I, 41; Pascu, Beiträge, 7; Tiktin; Candrea), posibilă și ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui rŭbῑgĭnem, cf. iuvencus › junc. Schimbarea de accent este dificilă (Ivănescu, BF, I, 161, o explică pornind de la vb. rugini); dar cu aerūgĭnem există aceeași dificultate. Der. ruginare, s. f. (Arbust, Andromeda polyfolia); rugini, vb. (a oxida; refl., a crește mălura, a se tăciuna; refl., a decădea); ruginătură, s. f. (lucru ruginit); ruginiu, adj. (roșiatic); ruginos, adj. (oxidat; învechit). Din rom. provine bg. rudžina (Capidan, Raporturile, 234) și țig. ruğinav „a deteriora”.
RUGÍNĂ ~i f. 1) Substanță brună-roșcată, sfărâmicioasă, care se formează pe obiectele de fier în urma oxidării. 2) fig. Obiect vechi deteriorat; hleab; rablă. 3) Boală infecțioasă a plantelor agricole, cauzată de ciuperci parazite și manifestată prin apariția unor pete brune-închise pe tulpină, frunze sau inflorescență. 4) Plantă erbacee cu tulpina erectă înaltă, lipsită de frunze, și cu flori verzui, dispuse în inflorescență, care crește prin locuri umede; pipirig. [G.-D. ruginii] /cf. lat. aerugo, ~inis
rugină f. 1. oxid ce se formează pe fierul sau oțelul expus la umezeală; 2. pușcă sau custură veche: trei rugini el îi trăgea POP.; 3. boală de putregiune a grâului; 4. fig. cauză de distrucțiune morală, vechime mare: rugina secolelor; 5. fam. tombateră (cf. ruginit 4); 6. Bot. pipirig. [Lat. AERUGINEM].
rugínă f., pl. ĭ (d. lat. aerúgo, -úginis, cotleală. Tot așa bine se poate deriva și de la rŭbigo, -íginis, rugină, de unde s’a făcut *ruigine, *rúgine, rugină. Schimbarea sufixuluĭ e ca în lumină îld. *lumine. It. rúggine, ca și fr. rouille, aŭ la bază tot rubigo). Oxidu care se formează pe feru expus umezeliĭ. Rugină veche (fig.), om ruginit, pareatcă. Pușcă ruginită: avea și el o rugină’n cuĭ. Împușcătură de pușcă ruginită: ĭ-a tras o rugină. Cauză de stricăcĭune, de distrugere (fig.): rugina timpurilor. O boală a grînelor cauzată de o cĭupercă parazită (puccinia gráminis), care se dezvoltă pe frunzele de dracilă crescută pe lîngă semănăturĭ. (Ca să se distrugă această cĭupercă, trebuĭe să se ardă miriștea în care a apărut rugina și să se stîrpească dracila). Pipirig.
RUGI s. 1. rablă, ruginitură, vechitură, (reg.) răbăgie, roajbă. (O ~ de pușcă.) 2. (înv. și reg.) pălitură, (reg.) mucegai, rodie, rodină, (prin Ban.) roșeață. (Boala plantelor numită ~.) 3. (BOT.; Juncus inflexus) (reg.) spetează. 4. (BOT.; Juncus effusus) (reg.) spetează, țipirig, iarba-mlaștinii. 5. (BOT.; Senecio jacobaea) (reg.) cruguliță, lemnul-Domnului. 6. (BOT.; Juncus conglomeratus) (reg.) pipirig.
RUGINĂ, Anghel (1913-2008), economist american de origine română. Prof. univ. la Portland și Boston. Specialist în finanțe, monedă și credit („Capitalism, socialism ori liberalism social”, „Dezvoltarea sistemului capitalist”, „Un sfârșit al agoniei dolarului american”). M. de onoare al Acad. Române (1990).
RUGINĂ subst. 1. – b. (Ștef; Sd XI 273, XVI; Glos; Ard I 243); – P. și jupîneasa lui, Ruginoae (Sd XXII); Ruginoasa s. < n. marital. 2. Rotacizat: Rugiră b. (Ștef).
JUNCUS L., RUGINĂ, fam. Juncaceae. Gen originar din toate regiunile globului, cca 225 specii, în general erbacee, anuale.
rugină s. f. sg. (deț.) strat de grăsime de la suprafața porției de mâncare.

rugină dex

Intrare: rugină
rugină substantiv feminin
Intrare: Rugină
Rugină
Intrare: rugină-de-baltă
rugină-de-baltă substantiv feminin (numai) singular