RUDÁR, rudari, s. m. Denumire dată, în Țările Române, unor lucrători (țigani) care confecționau obiecte din lemn; p. ext. meșter țigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. – Din bg. rudar.

RUDÁR, rudari, s. m. Denumire dată, în țările românești, unor lucrători (țigani) care confecționau obiecte din lemn; p. ext. meșter țigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. – Din bg. rudar.

RUDÁR, rudari, s. m. Meșter țigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. A intrat noaptea în coșar, a dezlegat cîrlanul de la iesle, l-a scos afară din curte de căpăstru, a sărit pe el și pe-aci ți-e drumul. L-a vîndut rudarilor la tîrg. STANCU, D. 253. [Țiganii de laie] se deosebeau, după meseriile ce ezersau, în rudari, ursari, cărămidari, fierari, spoitori și salahori la zidiri. GHICA, S. A. 35.

rudár s. m., pl. rudári

rudár s. m., pl. rudári

RUDÁR s. v. lingurar.

RUDÁR s. v. culme, rotaș.

rudár (rudári), s. m. – 1. Țigan căutător de aur. – 2. Țigan nomad care lucra obiecte de lemn. Bg., sb. rudar, din ruda „minereu” (Cihac, II, 320; Conev 76). Probabil denumirea s-a menținut, după ce s-a schimbat meseria primitivă, datorită consonanței cu rudă „par”. – Der. rudăresc, adj. (țigănesc; grosolan); rudărie, s. f. (meseria de țigan rudar; zăcămînt, mină).

RUDÁR ~i m. Meșter care face albii, linguri, fuse și alte obiecte de lemn. /< bulg. rudar

rudár2, rudáre, s.n. (reg.) 1. prăjină lungă de care atârna hainele la țară; culme, rudă. 2. covor, scoarță de perete.

rudar m. 1. țigan aurar; 2. țigan ce lucrează scule groase de lemn (albii, linguri, fuse). [Țigănește, rudar e sinonim cu aurar].

rudár m. (sîrb. bg. rudar, miner, baĭaș, d. rúda, mineral. V. rudă 3). Vest. Țigan care lucrează obĭecte grosolane de lemn (albiĭ, lingurĭ, fuse) și care odinioară era și zlătar. – Fem. -ăreasă, pl. ese, și -riță, pl. e. – În est lingurar.

rudar s. v. CULME. ROTAȘ.

RUDAR s. lingurar, (reg.) rudaș.

RUDARI v. Izvoare.