RUBÍDIU s. n. Element chimic, metal alcalin, strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, care se găsește în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul. – Din fr. rubidium, germ. Rubidium.

RUBÍDIU s. n. Element chimic, metal alcalin, strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, care se găsește în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul. – Din fr. rubidium, germ. Rubidium.

RUBÍDIU s. n. Metal alcalin, strălucitor ca argintul, foarte ușor oxidabil în aer umed; se găsește răspîndit în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul.

rubídiu [diu pron. diu] s. n., art. rubídiul; simb. Rb

rubídiu s. n. [diu pron. -diu], art. rubídiul; simb. Rb

RUBÍDIU s.n. Metal alcalin alb, foarte reactiv, asemănător cu sodiul. [Pron. -diu. / < fr. rubidium].

RUBÍDIU s. n. metal alcalin alb, ușor fuzibil, foarte activ chimic, care se păstrează în petrol. (< fr. rubidium)

RUBIDÍU n. Metal alcalin, alb-argintiu, foarte activ, întrebuințat la confecționarea fotoelementelor, tuburilor luminoase și în medicină. /<fr. rubidium, germ. Rubidium

*rubídiŭ n. (d. lat. rúbidus, roș închis cărămiziu). Chim. Un metal alcalin analog potasiuluĭ și care se află în unele plante (sfeclă, tutun), în unele ape minerale ș. a. E monovalent și are o greutate atomică de 85.

Rb, simbol chimic pentru rubidiu.

RUBÍDIU (< fr. {i}; {s} lat. rubidus „roșu-închis”) s. n. Element chimic (Rb; nr. at. 37, m. at. 85,47) din grupa metalelor alcaline. Strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, se găsește în natură în cantități mici, însoțind sodiul, potasiul și litiul în minerale. A fost descoperit de R.W. Bunsen și G.R. Kirchhoff, în 1861. Se întrebuințează în calitate de catalizator în sinteza organică etc.