rovină definitie

2 intrări

15 definiții pentru rovină

ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.
ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.
ROVÍNĂ, rovine și rovini, s. f. 1. Groapă, adîncătură, surpătură de teren, rîpă (de obicei mocirloasă). Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare. SADOVEANU, Z. C. 25. Urcăm... prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor dasupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieșiră în lumină la un prag. SADOVEANU, F. J. 372. – Accentuat și: róvină.
rovínă s. f., g.-d. art. rovínei; pl. rovíne
rovínă s. f., g.-d. art. rovínei; pl. rovíne
ROVÍNĂ s. (GEOGR.) (reg.) ropină. (O ~ adâncă.)
ROVÍNĂ s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc.
rovínă (rovíne), s. f. – Groapă, rîpă, adîncitură. Sl. rovŭ „groapă” (Cihac, II, 318), cf. rofii, și bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar, bg. rovenie „săpătură”.
ROVÍNĂ ~e f. 1) Surpătură în pământ. 2) Teren mocirlos; mlaștină. [G.-D. rovinei] /<bulg. rovina
rovină f. depresiune de teren, bun pentru fânaț și pășune. [Tras din sl. ROVŬ, groapă].
róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într’o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece’n ruină saŭ un brotac într’o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.
rovi s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.
ROVI s. (reg.) ropină. (O ~ adîncă.)
ROVINE, loc în Țara Românească (neidentificat), unde, la 10 oct. 1394, armata Țării Românești, condusă de Mircea cel Bătrân, a obținut o strălucită biruință asupra turcilor și vasalilor lor, conduși de sultanul Baiazid I Yîldîrîm.
ROVINĂ subst. 1. Rovinescu (An Pl 1938 p. 7). 2. Cu fonetism ard. Rogină b (Buc).

rovină dex

Intrare: rovină
rovină 2 pl. -i substantiv feminin
rovină 1 pl. -e substantiv feminin
  • pronunție: rov'ină, r'ovină
Intrare: Rovină
Rovină