rostogolire definitie

2 intrări

20 definiții pentru rostogolire

ROSTOGOLÍ, rostogolesc, vb. IV. Refl. și tranz. A înainta sau a face să înainteze, să alunece (pe un plan înclinat) rotindu-se în jurul lui însuși; a veni sau a (se) da de-a dura; p. ext. a (se) prăbuși, a (se) prăvăli. ◊ Expr. (Tranz.) A rostogoli ochii = a mișca ochii cu vioiciune încoace și încolo. ♦ Tranz. Fig. A împinge înainte dând impresia unei mișcări de rotire. ♦ Refl. (Despre ape curgătoare) A curge impetuos în vale, în valuri repezi. – Din rostogol.
ROSTOGOLÍRE, rostogoliri, s. f. Acțiunea de a (se) rostogoli și rezultatul ei; rostogolit. – V. rostogoli.
ROSTOGOLÍ, rostogolesc, vb. IV. Refl. și tranz. A înainta sau a face să înainteze, să alunece (pe un plan înclinat) rotindu-se în jurul lui însuși; a veni sau a (se) da de-a dura; p. ext. a (se) prăbuși, a (se) prăvăli. ◊ Expr. (Tranz.) A rostogoli ochii = a mișca ochii cu vioiciune încoace și încolo. ♦ Tranz. Fig. A împinge înainte dând impresia unei mișcări de rotire. ♦ Refl. (Despre ape curgătoare) A curge impetuos în vale, în valuri repezi. – Din rostogol.
ROSTOGOLÍRE, rostogoliri, s. f. Acțiunea de a (se) rostogoli și rezultatul ei; rostogolit. – V. rostogoli.
ROSTOGOLÍ, rostogolesc, vb. IV. 1. Refl. A cădea, a aluneca, a înainta (de obicei pe un plan înclinat) prin rotirea în jurul lui însuși; a se da de-a dura, de-a berbeleacul, de-a rostogolul. Dintr-o scorbură încep să se rostogolească niște bolovani. BOGZA, Ț. 64. O copită cu măiestrie și la timp îndreptată împotriva încăpățînatului dușman, îl făcu să se rostogolească schiolălăind. HOGAȘ, M. N. 65. Arnăuții se-mbrîncea, Pe Iordachi s-arunca... Și din zbor capu-i tăia. Capul se rostogolea, în sînge se tăvălea. ALECSANDRI, P. P. 182. ◊ (Întărit prin «peste cap») Dar mașina nu se desfăcu și nu se rostogoli peste cap. C. PETRESCU, Î. II 201. ◊ Fig. Timpul se rostogolea încet, asemenea unui glob uriaș. VORNIC, P. 140. Sufletul lui plutea între vis și realitate, nehotărît, zdrobit de imensa putere a totului... Totul se lega, se încurca și se rostogolea mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 274. Orice cuvînt, îndată ce s-a scris, se rostogolește pretutindeni. ODOBESCU, S. I 190. ♦ Fig. A da impresia unei mișcări de rostogolire. Siretul împarte Moldova în două ținuturi fundamental deosebite. Pe stînga lui, mergînd înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale. CĂLINESCU, I. C. 5. Munții de nouri se rostogoleau... în văzduhul neguros. SADOVEANU, O. III 75. Văd cum se rostogolește soarele după deal. CREANGĂ, O. A. 248. ◊ (Despre ape și despre obiecte care plutesc pe ape agitate) Oltul se rostogolește mereu în valea adîncă de la picioarele Hasmașului Mare. BOGZA, C. O. 111. «Mircea» – o jucărie minunată – se rostogolește zbuciumat. BART, S. M. 15. Șuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munților, mînioase. RUSSO, O. 113. ♦ A se prăbuși (de la înălțime). Frumoasa salce... se va rostogoli ca un uriaș pletos. ANGHEL, PR. 12. 2. Tranz. A face să cadă, să înainteze mișcîndu-se în jurul lui însuși. Apele se bat, rostogolesc bolovanii... și sar peste stîncile lustruite. DELAVRANCEA, T. 184. Se aruncă rostogolind pietre și bolovani. NEGRUZZI, S. I 316. ◊ (Prin exagerare) Zguduiturile lotcii îl rostogoleau cînd pe o coastă, cînd pe un cot. DUMITRIU, P. F. 17. Îi trînti brusc un picior, rostogolindu-l la cîțiva pași. REBREANU, R. II 62. ◊ Expr. A rostogoli ochii = a mișca ochii foarte repede (sub imperiul unei agitații sufletești). Își rostogolea ochii înspăimîntați de la fața lui Dima la cercurile lui Susan. GALAN, Z. R. 93. ♦ Fig. A împinge înainte, dînd impresia unei mișcări de rotire. Numaidecît niște nourași albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale. GALACTION, O. I 160. Norii rostogoliți de vîntoasele înalte se adunaseră deasupra. C. PETRESCU, A. R. 28. [Dunărea] C-un murmur rostogolește a ei valuri gînditoare. EMINESCU, O. IV 133. ♦ A face să se prăbușească (de la înălțime, cu o mișcare de învîrtire în jurul său). Un cutremur de pămînt a rostogolit colosul [din Rodos]. BART, S. M. 48. Pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, [Jupiter] îl rostogolea din înaltul cerului. ISPIRESCU, U. 82.
ROSTOGOLÍRE, rostogoliri, s. f. Acțiunea de a (se) rostogoli și rezultatul ei. 1. Cădere, înaintare, învîrtire, prăbușire (însoțită de zgomot) a unui obiect, printr-o mișcare de rotire în jurul lui însuși. Peste liniștea aceasta năvăli un zgomot strein, dușmănos. Întîi învălmășit, nelămurit, ca o rostogolire de bolovăniș. V. ROM. iulie 1953, 130. Tunetul părea dintr-o dată o rostogolire a munților în juru-ne. SADOVEANU, O. VIII 243. Sub bolta cerului cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă. DAN, U. 52. ◊ Fig. Rostogolire de întîmplări ciudate, ca în visuri. BASSARABESCU, S. N. 67. 2. Mișcarea continuă făcută de valurile unei ape sau de norii care alunecă pe cer. Apele [erau] de un verde cenușiu, cu rostogoliri încete și mari. DUMITRIU, P. F. 5. Oltul trece, păstrîndu-și aceeași îngîndurată rostogolire a undelor. BOGZA, C. O. 200. ♦ Ceea ce se rostogolește; grămezi care cad, se prăbușesc, se rostogolesc. Rostogoliri de nouri veneau din urmă. SADOVEANU, M. 182.
rostogolí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rostogolésc, imperf. 3 sg. rostogoleá; conj. prez. 3 să rostogoleáscă
rostogolíre s. f., g.-d. art. rostogolírii; pl. rostogolíri
rostogolí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rostogolésc, imperf. 3 sg. rostogoleá; conj. prez. 3 sg. și pl. rostogoleáscă
rostogolíre s. f., g.-d. art. rostogolírii; pl. rostogolíri
ROSTOGOLÍ vb. 1. (Transilv.) a (se) durdulica, a (se) duriga. (Roata se ~.) 2. v. tăvăli. 3. a (se) prăvăli, (pop.) a (se) prăpăstui, (reg.) a (se) prăstăvăli. (Bolovanii se ~ la vale.) 4. v. prăbuși.
ROSTOGOLÍRE s. 1. v. tăvălire. 2. v. prăbușire.
A ROSTOGOLÍ ~ésc tranz. A face să se rostogolească. /Din rostogol
A SE ROSTOGOLÍ mă ~ésc intranz. 1) A se da de-a rostogolul; a se mișca, dându-se de-a dura. 2) (despre ape curgătoare) A curge în valuri repezi. /Din rostogol
rostogolì v. a (se) da de-a rostogolu.
rostogolésc v. tr. (contaminat din rotocolesc și prostovălesc). Daŭ de-a rostogolu, fac să înainteze învîrtindu-se în prejuru luĭ: a rostogoli un butoĭ, o stîncă. – Și răsto- și răstă-.
ROSTOGOLI vb. 1. (Transilv.) a (se) durdulica, a (se) duriga. (Roata se ~.) 2. a (se) tăvăli. (Se ~ prin iarbă.) 3. a (se) prăvăli, (pop.) a (se) prăpăstui, (reg.) a (se) prăstăvăli. (Bolovanii se ~ la vale.) 4. a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, (înv.) a (se) ponorî. (S-a ~ în prăpastie.)
ROSTOGOLIRE s. 1. tăvălire. (~ lor în iarbă.) 2. prăbușire, prăvălire, (rar) rostogolit. (~ cuiva în prăpastie.)
ROSTOGOLÍRE s. f. (FIZ.) Mișcare a unui corp aflat în contact cu un alt corp, efectuată în așa fel încât viteza relativă dintre punctele de contact ale celor două corpuri să fie mereu nulă. Pot efectua o r. numai corpurile a căror suprafață este convexă (ex. sfera) sau riglată (ex. cilindrul, conul). În cazul r., frecarea este mult mai mică decât în cazul alunecării, fapt care a stat la baza unor importante invenții tehnice (ex. roata, rulmentul etc.).
rostogoli, rostogolesc v. r. (d. oameni grași, obezi) a merge, a se deplasa pe jos.

rostogolire dex

Intrare: rostogoli
rostogoli verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: rostogolire
rostogolire substantiv feminin