rond definitie

17 definiții pentru rond

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (5) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (în sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – [Pl. și: (4, n.) ronde] – Din fr. rond, germ. Ronde.
ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (4) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (În sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – Din fr. rond, germ. Ronde.
ROND, ronduri, s. n. 1. Strat de flori (într-o grădină), de obicei de formă rotundă și ridicat deasupra nivelului terenului din jur. Locuia într-o casă cu globuri de sticlă galbene și roșii, înfipte în rondurile grădinii de la stradă. C. PETRESCU, S. 93. Aleea se lărgea și în fața casei cuprindea un rond mare, în forma unei inimi veșnic aprinsă cu flori roșii. REBREANU, R. I 79. 2. Piațetă rotundă de unde pleacă mai multe artere de circulație, avînd la mijloc o plantație de flori sau un monument. Anișoara trimisese mașina înainte, la rondul doi, și ea venea acum pe alee încet, pe jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. 3. Inspecție de noapte făcută la un post militar de pază, pentru a controla sentinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. Întîiul rond îl face locotenentul nostru cel blajin, Velea. SADOVEANU, O. VI 281. Trei camarazi Ieșirăm din tranșee pentru rond. CAMIL PETRESCU, V. 53. ◊ Expr. A fi de rond (sau a face rondul) = a fi însărcinat cu inspecția. Jupîne, da deseară știi că ești de rond... CARAGIALE, O. I 50.
!rond1 s. n., pl. rónduri/(mișcări ale piciorului) rónde
rond2 adj. m.; f. róndă, pl. rónde
rond s. n., pl. rónduri
ROND adj. v. circular, rotund.
ROND1 s.n. 1. Porțiune de pământ (într-o grădină) de obicei circulară, semănată cu flori. 2. Piață circulară de la care pornesc mai multe bulevarde sau alei. [< fr. rond].
ROND3 s.n. (Coregr.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. [< fr. rond (de jambe)].
ROND2 s.n. 1. Inspecție făcută în timpul nopții la diferite posturi de pază ale unei unități militare pentru a observa dacă totul este în ordine. ♦ Ansamblul celor care fac această inspecție. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor din garnizoană; drum de rond = cale de-a lungul zidurilor unei cetăți în spatele crenelurilor, care permitea mișcarea apărătorilor. 2. (Muz.) Rondă. [< fr. ronde].
ROND s. n. 1. strat de flori (circular) mai ridicat decât terenul din jur. 2. piațetă circulară de la care pornesc mai multe bulevarde sau alei. 3. inspecție făcută în timpul nopții la diferite posturi de pază militare pentru a controla santinelele. ◊ ansamblul celor care fac această inspecție. ♦ ofițer de ~ = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor din garnizoană. 4. (coregr.) mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. (< fr. rond)
rond (rónduri), s. n.1. Cerc, rotund. – 2. Strat (rotund) de flori. – 3. Inspecție, pază. – Var. (sensul 2) ront. Fr. rond confundat cu fr. ronde. – Der. rondă, s. f. (mantou, palton; adj., [literă] rotundă); rondel., s. n., din fr. rondeau.
ROND1 ~ă (~e) rar Care are formă circulară; cu formă circulară; rotund. ◊ Scriere ~ă scriere cu litere rotunde și groase. Peniță ~ă peniță cu vârful lat, folosită în astfel de scriere. /<fr. rond, ronde, germ. Ronde
ROND2 ~uri n. 1) Strat de flori, de obicei circular, ridicat la un nivel mai înalt decât terenul din jur. 2) Piață mică circulară, de unde pornesc mai multe artere de circulație, având în centru o plantație de flori sau un monument. 3) mil. rar Inspecție de noapte pentru a controla santinelele dintr-o garnizoană. 4) Figură în formă de cerc. /<fr. rond, ronde, germ. Ronde
rond n. 1. figură circulară, cerc: stau în rond sub vântul rece AL.; 2. mișcarea piciorului la dans descriind un semicerc; 3. piață circulară în care converg mai multe strade sau alee; 4. vizită de noapte la diferitele posturi spre a vedea dacă toate sunt în ordine: deseară știi că ești de rond CAR.
*rond, -ă adj. (fr. rond, lat. rotundus, rotund). Rătund, vorbind de un fel de litere scrise c’o peniță cu botu lat (Barb.). S. f., pl. e. Notă întreagă care valorează cît doŭă note albe (Barb.). S. n., pl. urĭ (fr. rond-point). Rătunzitură, pĭață rătundă într’o grădină mare saŭ pe o șosea plantată (Munt. Pop. ront). Un fel de manta femeĭască lungă fără mînicĭ (ca o pelerină) care a fost la modă pe la 1880, numită și rotondă (Munt. Pop. ront). Gardă de noapte, caraulă (rus. rund): a fi de rond. Oameniĭ care compun caraula: trece rondu.
rond adj. v. CIRCULAR. ROTUND.

rond dex

Intrare: rond
rond substantiv neutru