ronțăire definitie

2 intrări

18 definiții pentru ronțăire

RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.
RONȚĂÍRE, ronțăiri, s. f. Acțiunea de a ronțăi și rezultatul ei; ronțăială, ronțăit. – V. ronțăi.
RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.
RONȚĂÍRE, ronțăiri, s. f. Acțiunea de a ronțăi și rezultatul ei; ronțăială, ronțăit. – V. ronțăi.
RONȚĂÍ, rónțăi și ronțăiesc, vb. IV. Tranz. A mînca, sfărîmînd între dinți puțin cîte puțin dintr-un aliment tare și făcînd să se audă un zgomot ușor, caracteristic. Caii ronțăiau cu mulțămire orzul, vîrîndu-și adinc boturile în trăistile aninate pe după urechile lor. SADOVEANU, B. 171. Luă și ea un baston [de ciocolată] pe care începu să-l ronțăiască. CĂLINESCU, E. O. I 39. Veverițele șugubețe, cu coada vîlvoi... sar zglobii pe crăcile copacilor, ronțăind alune, ghindă și scorușe. ODOBESCU, S. III 185. ◊ Absol. În colțul casei cîțiva șoareci începură a ronțăi. DUNĂREANU, CH. 10. Murgul nechează încet și prinde a ronțăi, în vreme ce moșneagul îl mîngîie. PĂUN-PINCIO, P. 100. ♦ A roade cu dinții, fără a mînca. Meșterul Lupu lăsase ochii în pămînt și ronțăia vîrful creionului. GALAN, Z. R. 21. ♦ Fig. (Neobișnuit, despre gînduri, stări sufletești) A roade, a chinui. [Acarul] era un om cu fața cenușie, secată de grija și de mîhnirea care-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece harnic cu dinții înveninați. DUMITRIU, N. 11.
RONȚĂÍRE, ronțăiri, s. f. Acțiunea de a ronțăi; sfărîmare cu dinții.
ronțăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. rónțăi, 3 rónțăie; conj. prez. 3 să rónțăie
ronțăíre s. f., g.-d. art. ronțăírii; pl. ronțăíri
ronțăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. rónțăi, 3 sg. și pl. rónțăie
ronțăíre s. f., g.-d. art. ronțăírii; pl. ronțăíri
RONȚĂÍ vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.)
RONȚĂÍRE s. v. ronțăit.
A RONȚĂÍ rónțăi tranz. (alimente tari sau uscate) A mânca, sfărâmând cu dinții și producând un zgomot caracteristic. ~ o caramelă. /ronț + suf. ~ăi
ronțăì v. a roade mâncând încet. [V. ronț].
cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc.
RONȚĂI vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.)
RONȚĂIRE s. ronțăială, ronțăit, ronțăitură.
RONȚĂÍRE (< ronțăi) s. f. 1. Acțiunea de a ronțăi; ronțăială. 2. (TEHN.) Decupare a unei table cu ajutorul unui poanson, cu care se execută găuri alăturate de-a lungul unui contur decupat; grinotare.

ronțăire dex

Intrare: ronțăi
ronțăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: ronțăire
ronțăire substantiv feminin