romanic definitie

14 definiții pentru romanic

ROMÁNIC, -Ă, romanici, -ce, adj. Care se trage din romani2 (1), care are legătură cu Roma antică sau cu poporul roman2. ◊ Limba romanică = fiecare dintre limbile care au la bază limba latină. ♦ Care se ocupă de limbile derivate din latină. Studii romanice. – Din it. romanico, germ. romanisch.
ROMÁNIC, -Ă, romanici, -ce, adj. Care se trage din romani2 (1), care are legătură cu Roma antică sau cu poporul roman2. ◊ Limba romanică = fiecare dintre limbile care au la bază limba latină. ♦ Care se ocupă de limbile derivate din latină. Studii romanice. – Din it. romanico, germ. romanisch.
ROMÁNIC, -Ă, romanici, -e, adj. Care se trage din romani, care are legătură cu Roma antică, cu poporul roman. Popoare romanice. ♦ (Despre limbi) Care derivă din limba latină. V. neolatin. Limba romînă este singura limbă romanică în care s-au păstrat forme cazuale distincte pentru genitiv-dativ. GRAUR, S. L. 107. Romîna este o limbă romanică de tip oriental. IORDAN, L. R. 28. ♦ Care se ocupă de limbile derivate din latină. Se impune intensificarea studiilor romanice in țara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 503, 5/2.
románic adj. m., pl. románici; f. románică, pl. románice
románic adj. m., pl. románici; f. sg. románică, pl. románice
ROMÁNIC adj. neolatin. (Limbă ~.)
ROMÁNIC, -Ă adj. Descendent din romani. ◊ Artă romanică = artă dezvoltată, mai ales în arhitectură, în țările europene supuse influenței catolice, în sec. X-XIII, care preia unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană (edificii caracterizate prin severitate, masivitate și robustețe, savante jocuri de volume prismatice și cilindrice ale navelor, absidelor și turnurilor etc.); limbă romanică = limbă care își are originea în limba latină; neolatin. ♦ Care se ocupă cu limbile neolatine. [Cf. lat. romanice (loqui) – a vorbi într-o limbă neolatină, germ. romanisch].
ROMÁNIC, -Ă adj. descendent din romani. ♦ limbi če = grup de limbi care au la bază limba latină; neolatin. ◊ care se ocupă cu limbile romanice. ♦ artă ~ă = artă dezvoltată, în arhitectură, în țările europene, supuse influenței catolice, în sec. X-XIII, care preia unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană (severitate, masivitate și robustețe, volume prismatice și cilindrice ale navelor, absidelor și turnurilor etc.). (< it. romanico, germ. romanisch)
ROMÁNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care se trage din romani; descendent din romani. 2) (despre limbi) Care are la bază limba latină; care provine din limba latină. 3) Care studiază limbile, literaturile și culturile neolatine. Studii ~ce. /<it. romanico, germ. romanisch
romanic a. se zice de idiomele moderne derivate din latină (româna, italiana, franceza, spaniola, portugheza).
románic, -ă adj. (lat. romanicus, format ca italicus, gallicus, germanicus. Francejiĭ și italieniĭ n’aŭ această formă. Spanioliĭ zic románico vorbind de stilu arhitectonic roman. Germaniĭ zic romanisch). Roman, neolatin: limbile romanice sînt: româneasca, italiana, retoromana, italiana, provențala, franceza, catalana, spaniola și portugheza. V. roman 2.
ROMANIC adj. neolatin. (Limbă ~.)
ROMÁNIC, -Ă (< germ., it.; {s} lat. romanice loqui „a vorbi într-o limbă romanică”) adj. 1. De la romani2 (3), privitor la romani. ◊ Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară și diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârșitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naționale (franceza, spaniola, portugheza, italiana și româna). Vorbite de c. 740 mil. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulți vorbitori (425 mil. în 2005). Se numesc și limbi neolatine. ♦ Care aparține limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumirea convențională adoptată de istoriografi în sec. 19, prin care se înțelege în general arta care s-a dezvoltat în țările europene supuse influenței catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiții ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor și al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciați, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare. În perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile și mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare și tezaurizate, mănăstirile și catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată și de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaș număr de pelerini atrași de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura E și, eventual, cu un turn-clopotniță), b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curți interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră, (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor și prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolților semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influență orientală, a fost întrebuințată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portaluri, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru și trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanța plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. În interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulați. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura și pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe fețele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creștinism, dar utilizând și elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată și ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziționale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simțul decorativ și de inventivitatea fabuloasă a meșterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunțat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, pe care s-a dezvoltat în condiții specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar și prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica abațială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franța), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinții Apostoli din Köln, palatul conților de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vézelay, portalul bisericii din Autun (Franța), profeții din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decorațiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint-Savin (Franța). În cadrul artei r. trebuie considerate și piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-levé, practicate în special la Limoges (Franța), manuscrise caligrafiate pe pergament și ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. În general, stilul artei r. se caracterizează prin măreția și severitatea construcțiilor, prin hieratismul și decorativismul artelor figurative. A.r. i-a urmat arta gotică.
ROMÁNIC, -Ă adj. (cf. it. romanico, germ. romanisch): în sintagmele filologie romanică și limbă romanică (v.).

romanic dex

Intrare: romanic
romanic adjectiv