ROMANȚÁ, romanțez, vb. I. Tranz. A expune într-o formă literară un fapt istoric, o biografie (a unei persoane celebre), a unui fapt istoric etc. cu detalii imaginate de autor. – Din it. romanzare, fr. romancer.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. 1. Compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental, având un conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu caracter asemănător. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație erotică. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.

ROMANȚÁ, romanțez, vb. I. Tranz. A prezenta viața unui om celebru, a unui fapt istoric etc. cu detalii imaginate de autor. – Din it. romanzare, fr. romancer.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. 1. Compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental, având un conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu caracter asemănător. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație erotică. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.

ROMANȚÁ, romanțez, vb. I. Tranz. A descrie viața unui om celebru, cu adaosuri imaginate de autor, pentru a da impresia unui roman creat de imaginație.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. Cîntec duios și sentimental, pe versuri cu conținut elegiac. Melodiile plîngătoare colindau străzile înguste, înălțînd în văzduhul liniștit romanțe melancolice. SADOVEANU, O. II 158. Fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cînte romanțe vechi romînești. REBREANU, I. 67.

romanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 romanțeáză

románță s. f., g.-d. art. románței; pl. románțe

romanțá vb., ind. prez. 1 sg. romanțéz, 3 sg. și pl. romanțeáză

románță s. f., g.-d. art. románței; pl. románțe

ROMANȚÁ vb. I. tr. A prezenta, a descrie viața cuiva cu adaosuri imaginate de autor. [< it. romanzare, cf. fr. romancer].

ROMÁNȚĂ s.f. 1. (În evul mediu) Poem narativ care celebra un erou, un fapt istoric deosebit. ♦ (Astăzi) Poezie lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de ușoară melancolie; cântec duios și trist. 2. Lucrare vocală cu conținut liric sau liric-dramatic; piesă instrumentală cu caracter cantabil, melodic. [< it. romanza, cf. fr., sp. romance, germ. Romanze].

ROMANȚÁ vb. tr. a descrie viața unui om celebru, cu adaosuri imaginate de autor. (< it. romanzare, fr. romancer)

ROMÁNȚĂ s. f. 1. poezie lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de ușoară melancolie. 2. compoziție muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental și un conținut liric, sentimental; (p. ext.) piesă instrumentală cu caracter asemănător. (< fr. romance, it. romanza, germ. Romanze)

A ROMANȚÁ ~éz tranz. (viețile unor persoane, fapte istorice etc.) A descrie în formă de roman. / < it. romanzare, fr. romancer

ROMÁNȚĂ ~e f. 1) Cântec liric sentimental cu nuanță elegiacă, executat cu acompaniament instrumental. 2) Piesă instrumentală care reproduce caracterul acestui cântec. 3) Poezie lirică destinată pentru a fi transpusă pe melodie. /<fr. romance, germ. Romanze

romanță f. 1. istorioară fantastică în versuri și destinată a fi cântată; 2. cântec tânguios ori sentimental; 3. bucată de muzică scurtă, simplă și grațioasă (= fr. romance).

*romanță f., pl. e (fr. romance, d. sp. romance, care e pv. romans, fr. roman și it romanzo. D. fr. romance s’a făcut apoĭ it. și sp. romanza). Odinioară, mică poemă spaniolă în stanțe. Astăzĭ, mică poezie lirică destinată să fie cîntată. Melodia acesteĭ poeziĭ.

romanță 1. Piesă vocală de mici dimensiuni, executată de un solist*, cu acompaniament* instrumental, gen răspândit în special în muzica de salon a sec. 19. În muzica rusă, era echivalentul liedului*. Uneori poate fi introdusă și în operă*, în locul unei arii*. 2. Gen ușor, sentimental, de inspirație pop. orășenească. 3. Piesă instr. de o melodicitate deosebită, apropiată de cantabilitatea vocală. Poate fi de sine stătătoare (ex.: Beethoven, două R. pentru vl. și orch.) sau o parte dintr-o lucrare amplă (ex. Ceaikovski, Concert pentru vl. și orch., partea a II-a).

ROMÁNȚĂ (< fr., it., germ.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspirație erotică. Cultivată la curțile aristocraților francezi de la mijlocul sec. 12 și apoi în Ev. med. în Spania, sub forma unor compoziții lirice-narative cu conținut eroic-legendar; este consacrată, începând cu secolul 15, ca specie a poeziei culte cu formă metrică fixă, fiind adesea transpusă pe muzică. 2. Compoziție muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental și cu conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu un caracter asemănător.