Dicționare ale limbii române

92 definiții pentru români

ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromâna. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.
ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.
RUMẤN s. m. v. român1.
ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.
ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.
RUMẤN s. m. v. român1.
ROMÎ́N1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.
ROMÎ́N2, romîni, s. m. 1. Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țăran. Oh! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn’ la boier. DAVILA, V. V. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. – Oare? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249. Noroc bun! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! id. P. III 41. ♦ (Popular) Bărbat, soț. (Atestat în forma rumîn) Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi! (măi bărbate!). I. CR. III 53. ♦ Om (în general). Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103. De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73. 3. (În forma rumîn, în orînduirea feudală a Țării Romînești) Șerb, iobag, vecin, clăcaș. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. – Variantă: rumî́n s. m.
ROMÎNÍ, romînesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) 1. A face să adopte obiceiurile, caracterul, limba romînilor; a romîniza. Spre a plăcea românilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia... Toate acestea dovedeau la Mihai planul de a romîni cu încetul Ardealul. BĂLCESCU, O. II 296. ◊ Refl. [Se temeau ca] cei mai mulți dintr-înșii... să nu se lepede cu încetul de naționalitatea lor și a se romîni. BĂLCESCU, O. II 296. 2. A traduce în romînește. Ne este oare permis... a cere de la scriitorii romîni... o perfecțiune de stil clasică, totdauna în raport cu aceea a autorului pe care ei au a-l romîni? ODOBESCU, S. II 360.
RUMÎ́N s. m. v. romîn.
romấn adj. m., s. m., pl. romấni; adj. f. romấnă, pl. romấne
romấnă (limbă) s. f., g.-d. art. romấnei
româní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. românésc, imperf. 3 sg. româneá; conj. prez. 3 să româneáscă
rumấn (iobag) s. m., pl. rumấni
român s. m., adj. m., pl. români; f. sg. română, pl. române
română (limba) s. f., g.-d. art. românei
româní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. românésc, imperf. 3 sg. româneá; conj. prez. 3 sg. și pl. româneáscă
rumân (iobag) s. m., pl. rumâni
Țára Româneáscă (Muntenia) s. pr. f.
ROMÂN s. v. bărbat, sătean, soț, țăran.
ROMÂN s., adj. 1. s. (în evul mediu) valah. 2. adj. românesc, (în evul mediu) valah.
ROMÂNĂ s. (LINGV.) 1. (înv.) românie. (Text scris în ~.) 2. română comună = protoromână, străromână.
ROMÂNÍ vb. v. româniza.
RUMÂN s. (IST.) iobag, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea „iobag”, în Transilvania, ~ în Țara Românească și „vecin”, în Moldova.)
RUMÂN s. v. român.
român (români), s. m.1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-române, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma român) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui român cu î, și s-a preferat sistematic român, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. româncă, s. f.; românesc, adj. (român); românește, adv. (în română; clar, creștinește); românică, s. f. (român), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; românime, s. f. (neam românesc); românism, s. n. (ceea ce este tipic românesc); româniza, vb. (a deveni român); români (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromân, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumano „argou” (Besses 145) și natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.
ROMÂN1 ~ă (~i, ~e) Care aparține României sau populației ei; din România. /<lat. romanus
ROMÂN2 ~i m. Persoană care face parte din populația de bază a României sau este originară din România. /<lat. romanus
ROMÂNĂ f. mai ales art. Limbă vorbită de români. [G.-D. românei] /<lat. romanus
Răsboiu Austro-român pentru întregirea neamului (Aug. 1916 – Aprilie 1918), s’a deschis la 14/27 Aug. 1916 prin declararea de răsboiu către Austria de România. Următoarele faze rezumă alternativele acestor lupte eroice: 1) Ofensiva (15 Aug.-15 Sepț. 1916). Armatele române trec frontiera și ocupă Brașovul și valea superioară a Oltului cu toate înălțimile strategice. Germano-Bulgarii, cu forțe superioare; atacă Turtucaia (17 Aug.) și înaintează în interiorul Dobrogei, pe când Austro-Ungarii atacă în Transilvania (13-16 Sept.). Armata română se încearcă a trece Dunărea (13 Sept.). 2) Defensiva (10 Sept.-5 Nov.). După numeroase învingeri (Oituz, Uz, Olt, Bran, Predeal) se repurtă victoria dela Jiu (14 Oct.). Pierderea liniei Cernavodă-Constanța. 3) Retragerea (5 Noemv.-20 Dec.). După bătăliile date la T.-Jiu, Cărbunești, Filiași, armata română părăsind Oltenia, se retrage pe stânga Oltului. Cavaleria dușmană trece Oltul, pe la Drăgănești, iar Germano-Bulgarii trec Dunărea. Bătălia dela Argeș. După numeroase lupte (Pitești, Titu, Ploești, Mizil, Buzău), oștirea noastră e nevoită a se retrage în Moldova. 4) Refacerea (15 Ian.-Iunie 1917). Reorganizarea armatei și pregătirea-i pentru desrobirea țării și a neamului. Familia regală contribue la ridicarea moralului și la însănătoșire. Noua armată reia ofensiva. Victoria dela Mărășești, la Nord de Focșani (25 Iulie-1 Sept.), fu cea mai însemnată înfrângere ce au suferit-o Germanii în Orientul Europei. Victoria finală. V. România Mare.
român m. 1. născut din părinți români; 2. locuitor sau originar din România; 3. om (ca individualitate etnică): se tocmia bietul român. ISP. [Și rumân = lat. ROMANUS]. ║ a. românesc: poporul român. V. rumân.
română (limba) f. limba română, idiomă neo-latină, foarte asemenea italianei, înavuțită cu diferite elemente străine (slave, maghiare, turce, neo-grece). Ea conține trei dialecte: daco-româna, macedo-româna și istro-româna, dintre care numai cea dintâi a devenit organul unei evoluțiuni literare.
românì v. a (se) face român: familia lui era cu totul românită OD.
Români m. pl. națiune formată prin contopirea Dacilor cu coloniștii aduși de Traian (107 d. Cr.) din diferite părți ale imperiului roman și din cari o parte trecu în Mezia (274); dela 255 până la sec. XIII, Românii trăiră adăpostiți în munți (de aci tăcerea istoricilor în cursul unui mileniu), după care reapar ca State organizate: Muntenia în 1250 și Moldova în 1360. Azi, Românii sunt în număr de peste 14 mil., dintre cari 6.684.000 în România și 3 mil. în Ardeal și Ungaria, restul mai ales în Basarabia, Bucovina și Macedonia (Armâni), iar o rămășiță însemnată în Istria (Rumeri). Români se mai află în Serbia (300.000), Bulgaria (65.000), Azia-Mică (5000) etc. Sub raportul religios, Românii aparțin Bisericii ortodoxe și numai o parte (așa-numiții Uniți), celei catolice. Românii au fost numiți de popoarele străine Valahi (rusește Voloh, maghiar Oláh, turcește Iflak), epitet aplicat de Grecii moderni în special Românilor din Macedonia.
Românul m. V. Zilot.
rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru român; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.
Zilot Românul m. pseudonimul scriitorului-patriot care a scris ultima cronică (în proză și versuri) din epoca fanariotă dela 1796 până la 1821 (1780-1850).
Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian1 a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s’a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).[1]
2) românésc v. tr. (d. Român). Cant. Prefac în Român, romanizez. – În Serbia rum-, creștinez.
romî́n, V. român.
rumî́n-, V. român-.
român s. v. BĂRBAT. SĂTEAN. SOȚ. ȚĂRAN.
ROMÂN s., adj. 1. s. (în evul mediu) valah. 2. adj. românesc, (în evul mediu) valah.
ROMÂ s. (înv.) românie. (Text scris în ~.)
români vb. v. ROMÂNIZA.
RUMÂN s. (IST.) iobag, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea „iobag” în Transilvania, ~ în Tara Românească și „vecin” în Moldova.)[1]
rumân s. v. ROMÂN.
rumấn, rumâni, s.m. – (pop.) Român: „Feciorașii de rumân / Să împing de nu rămân” (Papahagi, 1925: 168). Maramureșenii pronunță rumân, Rumânia. ♦ Atestat 1489 (Mihăilă, 1974). – Lat. romanus (Pușcariu, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX); „Fonetic, forma rumân este corectă; în timp ce român se datorează analogiei cu roman” (DER).
rumấn, -i, s.m. – Român: „Feciorașii de rumân / Să împing de nu rămân” (Papahagi 1925: 168). Maramureșenii pronunță rumân, Rumânia. – Lat. romanus; „Fonetic, forma rumân este corectă; în timp ce român se datorează analogiei cu roman” (DER).
ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.
AGENȚIA ROMÂNĂ DE PRESĂ (AGERPRES), v. ROMPRES.
AGENȚIA TELEGRAFICĂ ROMÂNĂ, agenție de presă înființată la București, în 1889, de către agenția austriacă „Corrbureau”. În 1895 a devenit prima agenție autonomă de presă din România; și-a încetat activitatea în 1916. Din 1921 a fost înlocuită cu Agenția Orient-Radio (Rador).
ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicație anuală a Academiei Române în care sînt consemnate aspectele cu caracter general, științific, organizatoric și administrativ: adunările generale, alegerile de noi membri, membrii decedați, structura și componența Academiei și a conducerii sale, manifestările științifice organizate de secțiile, filialele, comisiile și institutele de cercetare ale Academiei, acordarea premiilor anuale, discursurile de recepție, sărbătoriri, aniversări și comemorări ale unor personalități și evenimente importante din istoria poporului român, a științei și culturii românești și universale. Au apărut începînd cu anul 1869, tomul I cuprinzînd sesiunile anilor 1867, 1868 și 1869, în mai multe serii: 1869-1878, 1879-1921, 1921-1946, 1948-1986; volumele pe anii 1946-1948 și 1987-1989 se află în curs de elaborare și publicare. Pentru perioada 1878-1920 există un indice bibliografic de nume și materii. Cu anul 1990 începe editarea unei noi serii a A.
ASOCIAȚIUNEA TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN (ASTRA), organizație culturală a românilor din Transilvania înființată la 23 oct. / 4 nov. 1861, la Sibiu. A avut un important rol cultural și politic în lupta pentru eliberarea națională a românilor transilvăneni, pentru menținerea unității naționale și pregătirea Marii Uniri din 1918. Activitatea ASTRA, prin forma ei instituțională, periodic revăzută și imbunătățită a contribuit la îndrumarea și susținerea celor mai diverse manifestări ale vieții sociale, economice, cultural-științifice și artistice. A editat revistele: „Transilvania” și „Țara noastră”; a inițiat colecțiile: „Biblioteca populară”, „Biblioteca tineretului” și „Biblioteca profesiunilor industriale”; a înființat un muzeu etnografic și o editură. A tipărit „Enciclopedia română”, 3 vol. (1898-1904), coordonată de Corneliu Diaconovici. Prin structura ei organizatorică, împărțită din 1868, pe „desparțaminte”, ASTRA a primit printre membrii ei, alături de românii din Transilvania și reprezentanți din celelalte provincii românești. Primul președinte: episcopul Andrei Șaguna, urmat, de-a lungul anilor de: Vasile L. Popa, Timotei Cipariu, George Barițiu, Ion Micu Moldovanu, Alexandru Mocioni, Iosif Sterca Șuluțiu, Andrei Bărseanu, Vasile Goldiș ș.a. Și-a încetat activitatea în 1946.
ATENEUL ROMÂN 1. Edificiu cultural în București. Construit în stil eclectic, între 1886 și 1888, după planurile arhitectului A. Galleron, prin stăruința lui Constantin Esarcu. Cuprinde două săli de concerte și săli de expoziții. Sediul filarmonicii „George Enescu”. 2. Societate științifică, literară și artistică, fondată la București, în 1865; președinte: C. Esarcu. Vastă activitate culturală (conferințe, expoziții, concerte), prin care a întemeiat, în România, tradiția universităților populare. 3. Publicație culturală editată de A. (1). A apărut la București, lunar, cu întreruperi, între 1866 și 1895.
AUTOMOBIL CLUB ROMÂN (A.C.R.), asociație a automobiliștilor din România, înființată în București în 1904 sub denumirea „Asociația Automobil Club Român”, la inițiativa lui G.V. Bibescu, pentru dezvoltarea sportului și turismului cu automobilul; reorganizată în 1967 sub denumirea actuală. Este membră a Federației Internaționale a Automobilului, din 1912, și a Alianței Internaționale de Turism, din 1979.
BRÉTEA ROMÂNĂ, com. în jud. Hunedoara, pe Strei; 3.448 loc. (1991).
CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES, revistă de critică, estetică, istorie literară și literatură comparată, publicată de Editura Univers, în limba franceză. Apare trimestrial, la București, din 1973.
CĂILE FERATE ROMÂNE (C.F.R.), denumire a rețelei de cale ferată și a instituției însărcinate cu exploatarea și administrarea ei. Înființată în 23 apr. 1880, sub denumirea Direcțiunea principiară a Căilor Ferate Române.
CICLOVA ROMÂNĂ, com. în Caraș Severin; 1979 loc. (1991). Expl. de min. complexe.
CÎMPIA ROMÂNĂ, mare unitate morfologică, în sudul țării, parte componentă a Depr. Dunării de Jos, situată exclusiv pe stg. Dunării, între Piemontul Getic, Subcarpați, Pod. Moldovei și Dobrogea. Lungime: c. 600 km; lățime: între 10 km în V și 135-140 km în sectorul central (între Tîrgoviște și Zimnicea). Alt. medie: c. 100 m; alt. max. depășește 300 m la contactul cu Piemontul Getic și Subcarpați, iar înălțimile cele mai mici apar în C. Siretului inferior (6-15 m). S-a format prin acumularea depozitelor de pietrișuri, nisipuri, marne, argile, loessuri în zona de subsidență tectonică a unităților din fundament. Aceste depozite au în zona de maximă scufundare grosimi de cîteva mii de metri. La contactul cu dealurile, între Vedea, Trotuș și Bîrladul inferior, cîmpia piemontană este înaltă (300-320 m) și înclinată. Între Argeș și Siretul inferior se află o zonă de luncă largă, de 10-30 km, fără terase, numită cîmpie de divagare, de fapt o zonă de subsidență la marginea Subcarpaților, în cadrul căreia mișcările tectonice locale mai accentuate au dus la formarea unor zone de convergență hidrografică. Cea mai mare parte a C.R. o ocupă terasele Dunării, în număr de 4-5 la V de Argeș și 2-3 la E. În afară de partea nordică unde este o cîmpie piemontană (C. Înaltă a Piteștiului, C. Tîrgoviștei, C. Ploieștilor), în rest este o cîmpie tabulară, slab fragmentată de văi, cu numeroase crovuri, lacuri sărate și dune de nisip. Este principala zonă agricolă a României.
COMITETUL OLIMPIC ROMÂN (C.O.R.), organ înființat în anul 1914, avînd ca principal scop dezvoltarea și protejarea mișcării olimpice și a sportului amator. Afiliat la Comitetul Internațional Olimpic.
CONSILIUL NAȚIONAL ROMÂN CENTRAL, organ politic suprem, constituit la 30 oct. 1918 la Budapesta (la Arad din 2 nov. 1918), din cîte șase reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat Român. A avut atribuțiile unui guvern provizoriu al Transilvaniei, conducînd acțiunea de înlăturare a vechilor autorități ungare și înlocuirea lor cu consilii naționale române. Condus de Șt. Cicio Pop. A pregătit și organizat Adunarea Națională de la Alba Iulia, care a hotărît, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România. Și-a încetat activitatea o dată cu crearea Consiliului Dirigent.
CRONICA ANONIMĂ A BRAȘOVULUI PENTRU TRECUTUL ROMÂNILOR DIN ȘCHEI, cronică înmănunchind, fără un plan definit, știri diverse asupra evenimentelor istorice dintre 1392 și c. 1790.
DAIA ROMÂNĂ, com. în jud. Alba; 3 177 loc. (1995).
DUMINICA SFINȚILOR ROMÂNI, sărbătoare prăznuită în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române „în fiecare an, în a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt”. A fost hotărâtă de Sfântul Sinod la 20 iun. 1992 „pentru a cinsti după pravilă, cu slujbă specială și cu acatist, toți sfinții din neamul nostru știuți și neștiuți”.
FOAIA SOCIETĂȚII PENTRU LITERATURĂ ȘI CULTURĂ ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA, revistă lunară apărută la Cernăuți (1865-1869), având drept scop popularizarea literaturii române în partea de nord a țării, aflată sub stăpânire austriacă. Colaboratori: I. Sbierea, V. Alecsandri, Gh. Hurmuzachi, T. Maiorescu, V. Burlă ș.a.
JUNIMEA ROMÂNĂ, revistă editată la Paris, lunar, de societatea „Junimea română” (mai-iun. 1851). A militat pentru unirea Principatelor și pentru egalitatea în drepturi a cetățenilor.
LIMBA ROMÂNĂ, revistă a Academiei Române, care apare la București (din 1952). Publică studii și articole pe teme de lingvistică și filologie. Colaboratori: I. Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, I. Coteanu, B. Cazacu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, M. Sala, Mioara Avram, Valeria Guțu-Romalo, Th. Hristea, M. Seche, Em. Vasiliu ș.a.
LITERATURĂ ȘI ARTĂ ROMÂNĂ, revistă lunară, apărută, cu intermitențe la București (1896-1910), sub direcția lui N. Petrașcu. A publicat literatură originală și eseuri. Colaboratori: G. Coșbuc, I.L. Caragiale, Șt.O. Iosif, D. Anghel, Duiliu Zamfirescu ș.a.
LUCRĂTORUL ROMÂN, gazetă săptămânală, organ al Asociației generale a lucrătorilor din România. A apărut la București (1872-1873), militând pentru ideea unirii lucrătorilor în organizații muncitorești.
MOFTUL ROMÂN, revistă satirică bisăptămânală, apărută la București, cu intermitențe, în trei serii, între 24 ian. 1893 și 12 mai 1902, sub direcția lui I.L. Caragiale. Colaboratori: A. Cazaban, I.Al. Brătescu-Voinești, Em. Gârleanu, P. Liciu. Caricaturi: C. Jiquidi. Din 1990, apare, lunar, o serie nouă. Colaboratori: M.H. Simionescu, I. Băieșu, Al. Popovici, V. Silvestru, M. Micu, Șt. Cazimir ș.a.
PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1821, la București, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) și afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiții (438 mandate pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve) la Internaționala a III-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, P.C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar și un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității statului român. De-a lungul existenței, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul Comunist Român (1965-1989). În programele adoptate începând din 1921, P.C.R. și-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii și instaurării dictaturii proletariatului și țărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniștilor. Pentru constituirea societății comuniste se avea în vedere naționalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietății colective asupra uneltelor și pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, inițial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulți dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni și puțini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, avea 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. De aici rezultă că românii care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de numai 26% în structura națională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21-23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720.000; în 1965, 1.450.000; în 1974, 2.480.000; în 1988, 3.700.000. La 23 ian. 1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920 ș.a.) acuzați de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate. Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S. s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) și mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939) s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară. Activând ca secție a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepția celei de la Ploiești (3-4 oct. 1922, în care meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostencu [Barbu], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general) și lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ștefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 și până în 1944 au fost numiți în fruntea partidului de către Komintern numai cetățeni aparținând minorităților naționale (Boris Stefanov și Ștefan Foriș). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însușindu-și teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, a militat pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. În condițiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe țări europene și din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. În acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfășurarea de acțiuni conspirative, a înființat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (B.M.Ț.) și a editat publicații ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ț. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul Poporului, reușindu-se în acest fel ca c. 200 de comuniști, socialiști și social-democrați să fie aleși în consiile orășenești și comunale. Această acțiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze” a fost dezavuată și criticată aspru de către Komintern. În împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă și mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al VII-lea al Internaționalei a II-a, Comuniste, a militat pentru elaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât și pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care și-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1936) Acordului de colaborare de la Țebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor și Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei și a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) și s-a pronunțat împotriva participării României la război, alături de Germania. Încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Național (circulara din 8 iulie 1941) și a creat sau a influențat activitatea unor organizații legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studențesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) și a editat publicații cu tentă antifascistă („Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul” ș.a.). P.C.R. s-a implicat în mișcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acțiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petroliști din Prahova și ale muncitorilor ceferiști de la Atelierele C.F.R. „Grivița”, ultima fiind reprimată cu forța armată. Conducătorii mișcării greviste au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare, între aceștia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. În timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigrație (Ana Pauker și Vasile Luca ș.a.), cea din închisori și lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) și gruparea rămasă în libertate, condusă de Ștefan Foriș. În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forțe politice, împotriva războiului și alăturării României coaliției Națiunilor Unite. Din inițiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componență: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Social-Țărănesc și unele organizații locale ale Partidului Social-Democrat. În condițiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliția comuniștilor, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Național Democratic (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală și intrarea în coaliția guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forța conducătoare în stat”, a aplicat modelul sovietic în viața politică, economică și cultural-științifică a țării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forța de represiune a statului împotriva partidelor de opoziție, a elitei politice, militare și culturale a țării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar și împotriva unora dintre liderii comuniști. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desființat toate formele constituționale și instituțiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceaușescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice și de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securității, precum și al soției (care prin funcțiile deținute a devenit numărul doi în partid și în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă – unul dintre cele mai dure din câte au existat în țările din Europa -, cu consecințe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci și al ființei și esenței umane. Fuga cuplului Ceaușescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârșitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), sub presiunea manifestanților adunați (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluției, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C. f. S. n., motivându-se că adoptarea lui a fost o greșeală politică, care se abate de la principiile și concepția F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C. f. S. n. emite un Decret-lege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcția supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deținut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Köblös Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1934-1940), Ștefan Foriș (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și Iosif Rangheț (par.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965); Gheorghe Apostol (1954-1955); Nicolae Ceaușescu (1965-1989). A editat publicațiile: „Socialismul” (1921-1924); „Scânteia” (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă” (1920-1939; 1948-1972); „Era socialistă” (1972-1989).
PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).
PRUNCUL ROMÂN, gazetă apărută la București în timpul Revoluției din 1848 (12/24 iun.-11/23 sept.), sub redacția lui C.A. Rosetti și E. Winterhalder. Tribună a grupării liberal-radicale.
REPUBLICA ROMÂNĂ, revistă politică și literară a emigranților români, apărută la Paris (1851) și Bruxelles (1853), sub redacția lui C.A. Rosetti și cu concursul fraților I.C. și D. Brătianu și al lui C. Bolliac. A militat pentru unirea Principatelor într-un stat democratic.
REVISTA ISTORICĂ ROMÂNĂ, publicație trimestrială apărută la București (1931-1947), sug egida Institutului de Istorie Națională de pe lângă Universitatea București. A fost condusă de un comitet de redacție, iar din 1940 de C.C. Giurescu.
REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT, publicație lunară a Asociației juriștilor din R.S. România înființată în dec. 1946. Până în 1966 a apărut sub denumirea de „Justiția Nouă”. Este continuatoarei revistei „Dreptul”, al cărui prim număr a apărut la 16 dec. 1871.
REVISTA ROMÂNĂ PENTRU ȘTIINȚE, LITERE ȘI ARTE, publicație lunară, apărută la București (apr. 1861-nov. 1863), sub conducerea lui Al. Odobescu. A publicat, alături de scrieri beletristice, studii de istorie și arheologie, medicină, economie, geologie, drept. Între colaboratori: V. Alecsandri, N. Filimon, Gr. Cobălcescu, Em. Bacaloglu, Gr. Ștefănescu, P.S. Aurelian.
REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI, revistă apărută anual la München (1962-1988), în total 9 vol. Printre colaboratori: V. Ierunca, P. Miron, Șt. Baciu, Vintilă Horia, P. Dumitriu, M. Eliade, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Al. Gregorian ș.a.
REVUE ROUMAINE DES SCIENCES SOCIALES [revü rumén de siãs sosiál], revistă română de științe sociale. Înființată în 1954. Apare la București, în cinci serii: filozofie și logică, psihologie, științe juridice, științe economice, sociologie.
ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.
ROMÂNI, com. în jud. Neamț, situată în ESE depr. Cracău-Bistrița, pe râul Români; 4.603 loc. (2005). Nod rutier.
ROMÂNUL, ziar apărut la București (1857-1905), cu unele mici întreruperi, dictate în special de cenzură, sub conducerea lui C.A. Rosetti și, din 1885, a fiului său Vintilă C.A. Rosetti. Între 1864 și 1865, fiind suprimat, a apărut sub titlurile „Libertatea” și „Conștiința națională”. A avut suplimentele „Românul de duminică” și „Românul literar”. Colaboratori: C.D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Sion, Al. Macedonski, P. Dulfu, Radu Rosetti, P. Mușoiu, I.A. Bassarabescu, G. Coșbuc, Elena Voronca ș.a.
RUMẤN (lat. romanus) s. m. (În Ev. med., în Țara Românească; la pl.) Denumire a țăranilor dependenți de stăpânii feudali; (și la sg.) țăran care purta această denumire.
SÂNMIHAIU ROMÂN, com. în jud. Timiș, situată în C. Timișului, pe canalul Bega; 4.322 loc. (2005). Satul S.R. apare menționat documentar în 1327, iar satele Sânmihaiu German și Utvin în 1333.
SÂNNICOLAU ROMÂN, com. în jud. Bihor, situată în C. Crișurilor; 2.085 loc. (2005). Satul S.R. apare menționat documentar în 1322. Până la 3 apr. 2003 a fost sat component al com. Cefa, dată la care a fost trecut în categoria comunelor.
SOCIETATEA ACADEMICĂ ROMÂNĂ, asociație a intelectualilor români din exil, întemeiată în 1957, după o inițiativă a generalului N. Rădescu din 1952, care o gândea ca o alternativă la Academia R.P.R., „desfigurată și aservită”. Din conducerea ei au făcut parte: D. Găzdaru, N.I. Herescu, B. Munteanu, Gr. Nandriș, Oct. Bârlea, M. Eliade (ca președinte al secției de filozofie și teologie). Activitatea S. s-a materializat în congrese și publicații proprii, între care „Acta Philosophica et Theologica”, „Revista Scriitorilor Români”.
ROMẤN, -Ă adj. (< lat. romanus): în sintagma filologie română (v.).
ROMẤNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialéct); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influénță și fiecare dintre limbile amintite).
ROMÎN – RUMÎN subst. cu sens etnic și social; forma cu o, are numai sensul etnic, și apare în sec. XVII la cronicari (Miron și Nicolae Costin, C-tin Cantacuzino etc.), cea cu u, are ambele sensuri. I. 1. Romînești s. în r. Hîrlău (16 A I 495); Romunești s., munt. (10 B IV 170), uneori apare și forma inversă: „ținutul Rumăn” [ = Roman] (17 A III 145). 2. Romînel b. 1472 (Sur XVIII, dar transcrierea lui Ghibănescu nu e o garanție), poate fi un diminutiv din Roman. 3. Romînca și Ureta (= Urîta), surori moldovene, 1681 (Sd XI 93). 4. Romîni, n. actual la trei sate; Romîna s., olt., Romînca s., mold. act.; Romîneasa f. (16 B II 176) n. marital „soția lui Roman” sau a unui „Romîn” luat ca prenume. 5. Rominești, 14 sate actuale cu acest nume. Cf. Romenca f (P Gov f° 11 vo). II. 1. Rumînul b., ard. (Bih); – Ioan și Vlaicu, megiași 1693 (Cob 34). 2. Rotacizat: Rumîrul, Bodea, în opoziție cu Bodea Sîrbul (Ștef I), deci cu sens etnic. 3. Piscul Rumîneii (16 B I 122) < *Rumînel. 4. Rumăn, Ion, munt., 1743 (Acte Sc); Rumînescu, Șt., jd. Muscel (RI XIII 395); – Bîrcă, ș,a. (Î Div). Cu sens de clasă socială, de „șerbi”: „Rumînii [sat] care au fost judeci” ( = liberi) (17 B II 24).
Telegraful român”, cel mai vechi ziar românesc, înființat de mitropolitul Andrei Șaguna în ianuarie 1853 la Sibiu. A apărut fără întrerupere până astăzi, ca organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului român și ale Bisericii, precum și de culturalizare a maselor. Până în 1863 a apărut de două ori pe săptămână, scris cu litere chirilice, iar de atunci până în 1918 de trei ori pe săptămână, scris cu litere latine. Acum apare bilunar, ca „Foaie editată de Arhiepiscopia ortodoxă română a Sibiului”.

Români dex online | sinonim

Români definitie

Intrare: români
români verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: român (adj.)
român 1 adj. adjectiv
Intrare: român (s.m.)
român 2 s.m. admite vocativul substantiv masculin
rumân admite vocativul substantiv masculin