românesc definitie

45 definiții pentru românesc

ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânésc, -eáscă adj.] – Român + suf. -esc.
ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.
RUMÂNÉSC, -EÁSCĂ adj. v. românesc.
ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (În sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olanda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s. f.] – Lat. terra.
ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânésc, -eáscă adj.] – Român + suf. -esc.
ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.
RUMÂNÉSC, -EÁSCĂ adj. v. românesc.
ROMÎNÉSC, – EÁSCĂ, romînești, adj. (Uneori în concurență cu romîn) Propriu romînilor, al romînilor sau al țării lor; de romîn. Succese care stârniseră entuziasmul patriotic al tuturor iubitorilor de spectacole dramatice în limba romînească. CAMIL PETRESCU, O. II 125. Noi punem steagul romînesc Pe crîncena redută. ALECSANDRI, P. A. 209. Poeziile ei... au să facă o mare revoluție în republica literaturii romînești. NEGRUZZI, S. I 76. ◊ (Rar la alte grade de comparație decît pozitivul) Sinteză a vieții și operei celui mai original și mai romînesc dintre scriitorii noștri. SADOVEANU, E. 86. ◊ Țara Romînească = numele oficial al Munteniei pînă la Unire. Căci moșneagul ce privești, Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU. O. I 147. ♦ (Substantivat, f.) Limba poporului romîn. [Vorbeau] o romînească franțuzită. IBRĂILEANU, SP. CR. 139. Atunci imamul ne zise în romîneasca cea mai romînească cuvintele: mormîntul lui Baiazed este tocmai colo în deal. GHICA, A. 19. – Variantă: rumînésc, -eáscă (CARAGIALE, O. III 31) adj.
ROMÎNÍ, romînesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) 1. A face să adopte obiceiurile, caracterul, limba romînilor; a romîniza. Spre a plăcea românilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia... Toate acestea dovedeau la Mihai planul de a romîni cu încetul Ardealul. BĂLCESCU, O. II 296. ◊ Refl. [Se temeau ca] cei mai mulți dintr-înșii... să nu se lepede cu încetul de naționalitatea lor și a se romîni. BĂLCESCU, O. II 296. 2. A traduce în romînește. Ne este oare permis... a cere de la scriitorii romîni... o perfecțiune de stil clasică, totdauna în raport cu aceea a autorului pe care ei au a-l romîni? ODOBESCU, S. II 360.
RUMÎNÉSC, -EÁSCĂ adj. v. romînesc.
românésc adj. m., f. româneáscă; pl. m. și f. românéști
româní (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. românésc, imperf. 3 sg. româneá; conj. prez. 3 să româneáscă
Țára Româneáscă (Muntenia) s. propriu f., g.-d. Țắrii Românéști
românésc adj. m., f. româneáscă; pl. m. și f. românéști
româní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. românésc, imperf. 3 sg. româneá; conj. prez. 3 sg. și pl. româneáscă
Țára Româneáscă (Muntenia) s. pr. f.
ROMÂNÉSC adj. v. român.
ROMÂNÉSC adj. v. ortodox.
ROMÂNÍ vb. v. româniza.
ROMÂNÉSC ~eáscă (~éști) Care este caracteristic pentru români; de român. /român + suf. ~esc
Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).
românesc a. 1. originar din România; 2. ce ține de România sau de locuitorii ei: obiceiu, port românesc; 3. pop. creștin (națiunea identificată cu religiunea): lasă-ți legea românească și dă-te ’n legea turcească POP. [Pentru sensul 3, cf. creștin].
românì v. a (se) face român: familia lui era cu totul românită OD.
Țara Românească f. nume etnic indigen al Munteniei (în documente și la cronicari) și azi, în limba uzuală, a întregei Românii.
Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian1 a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s’a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).[1]
1) românésc, -eáscă adj. (d. Român). Al Românilor, al Româniiĭ: steagu românesc. Țara Românească, numele oficial al Munteniiĭ pînă la Unire, ĭar astăzĭ în popor și al întregiĭ Româniĭ. – În Mold. nord. se zice romănesc, cum se zice și rădiche. Dar asta e o noŭă evoluțiune din cauză că î nu e accentuat. Ar fi o greșală să se creadă că asta e forma primitivă. Tot așa videm nu e lat. vĭdemus, ci o noŭă formă posterioară luĭ vedem. V. român ca adj.
2) românésc v. tr. (d. Român). Cant. Prefac în Român, romanizez. – În Serbia rum-, creștinez.
ROMÂNESC adj. român, (în evul mediu) valah.
românesc adj. v. ORTODOX.
români vb. v. ROMÂNIZA.
ceardașu românesc v. învârtita.
romănescul (românește) v. codrănescul; fecioareasca (1); învârtita.
ADUNAREA ELECTIVĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI, organ al puterii legislative, constituit în urma alegerilor din ian. 1859, în conformitate cu dispozițiile electorale ale Anexei Convenției de la Paris (7 aug. 1858). Și-a deschis lucrările la 22 ian. 1859 și a ales în unanimitate pe Al. I. Cuza, domnul Moldovei și ca domn al Țării Românești (24 ian. 1859), înfăptuindu-se astfel Unirea Principatelor. Dizolvată în dec. 1859. În 1860 a fost contituită o nouă A., dizolvată în 1861. În același an se formează o altă A., care a fuzionat cu cea a Moldovei, formîndu-se Adunarea Electivă a României.
ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.
ALBINA ROMÂNEASCĂ, gazetă politico-literară, primul periodic în limba română, publicat în Moldova. A apărut la Iași, bisăptămînal, cu întreruperi, între 1829 și 1850. Proprietar și editor: Gh. Asachi.
ARHIVA ROMÂNEASCĂ, prima publicație periodică românească de istorie, apărută la Iași în anii 1840 și 1845, sub redacția lui M. Kogălniceanu; a reapărut între 1939 și 1945/1946; tomurile I și II au fost reeditate în 1860 și 1862.
CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES, revistă de critică, estetică, istorie literară și literatură comparată, publicată de Editura Univers, în limba franceză. Apare trimestrial, la București, din 1973.
CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ V. Pravila lui Vasile Lupu.
CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ), carte de cult, cuprinzând evangheliile, cîteva legende hagiografice și primele încercări de versificare în limba română (un imn de laudă domnitorului și două imnuri religioase). Tipărită de mitropolitul Varlaam la Iași în 1643. Monument de limbă românească veche.
CURIERUL ROMÂNESC, gazetă politică, comercială și literară. A apărut la București, cu intermitențe și cu o periodicitate variabilă, între 1829 și 1859. Editată de I. Heliade Rădulescu. Primul periodic în lb. română apărut în Țara Românească.
NEAMUL ROMÂNESC, ziar editat la București (1906-1940, cu unele întreruperi) de N. Iorga. A militat pentru desăvârșirea unității politice a poporului român; în ultimii ani a avut o pronunțată atitudine antifascistă. Ziarul a editat și un supliment, „Neamul românesc literar”, condus tot de N. Iorga, care a apărut la Vălenii de Munte, în două serii (1908-1912 și 1925-1926). Printre colaboratori: G. Topîrceanu, A. Cotruș, Elena Farago, V. Bogrea, I. Ciorănescu, I.E. Torouțiu, N. Cartojan.
ROMÂNI, com. în jud. Neamț, situată în ESE depr. Cracău-Bistrița, pe râul Români; 4.603 loc. (2005). Nod rutier.
SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, revistă a Institutului Român fondată și condusă de D. Gusti. A apărut lunar din ian. 1936 până în iun. 1943.
Paeonia romanica Brîndza, « Bujor românesc ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori mari, roșii-sîngerii (5-6 sepale inegale, 8-11 petale, 2-4 carpele tomentoase, staminele glabre, stigmat roz sau purpuriu, lameliform) așezate în vîrful unor pedunculi glabri. Frunze glabre, verzi, lung-pețiolate. Plantă erbacee, perenă, cu rădăcini fibroase, fasciculate, terminate prin tuberculi oblong-eliptici sau moniliformi, cărnoși. Tulpină glabră, erectă, cilindrică, sulcată.
weekend românesc expr. (iron.) sfârșit de săptămână rezervat muncilor în gospodărie.

românesc dex

Intrare: românesc
românesc adjectiv
rumânesc
Intrare: români
români verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: Țara Românească
Țara Românească substantiv propriu feminin articulat