ROȘEÁȚĂ s. f. Culoare roșie. ♦ Împurpurare, înroșire, îmbujorare (a feței, a pielii). – Roșu + suf. -eață.

ROȘEÁȚĂ s. f. Culoare roșie. ♦ Împurpurare, înroșire, îmbujorare (a feței, a pielii). – Roșu + suf. -eață.

ROȘEÁȚĂ, roșeți, s. f. Culoare roșie. Nu se mai vedea roșeața cerului. DUMITRIU, N. 53. Și se făcu-n văzduh roșeață, C-ntr-un pahar cu sînge-umplut. COȘBUC, P. I 242. Cum ei mergînd alături se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. ♦ Împurpurare, culoare roșie a feței (trecătoare, ca semn al unei emoții, sau permanentă). O roșeață ușoară trecu repede peste fața copilului. DUMITRIU, N. 148. Roșeața mustrării i se ridicase în obraji. BART, E. 253.

roșeáță s. f., g.-d. art. roșéții

roșeáță s. f., g.-d. art. roșéții

ROȘEÁȚĂ s. îmbujorare, împurpurare, roșeală, rumeneală, (înv. și pop.) rumeneață, (reg.) rujă. (~ din obraji.)

ROȘEÁȚĂ s. v. erizipel, gingivită, pelagră, rugină.

ROȘEÁȚĂ/ f. 1) Culoare roșie. 2) Îmbujorare, împurpurare la față. ~a din obraji. 3) v. ROȘEALĂ. [G.-D. roșeții] /roșu + suf. ~eață

roșeață f. 1. coloarea roșie; 2. colorațiune a feței sub electul unei emoțiuni; 3. pete roșii pe față sau piele.

roșeáță f., pl. ețĭ (d. roș). Coloarea roșie: roșeața unuĭ vin, unuĭ apus de soare, unuĭ nas bețiv, unuĭ obraz care simte rușine. Pelagră. – Vechĭ ruș-.

roșeață s. v. ERIZIPEL. GINGIVITĂ. PELAGRĂ. RUGINĂ.

ROȘEAȚĂ s. îmbujorare, împurpurare, roșeală, rumeneală, (înv. și pop.) rumeneață, (reg.) rujă. (~ din obraji.)

roșeață, roșeți s. f. (intl.) aur.