rit definitie

2 intrări

20 definiții pentru rit

RIT, rituri, s. n. 1. Ritual (2) 4- P. gener. Rânduială, tipic. 2. Confesiune religioasă, ramură autonomă în cadrul aceleiași religii; religie. ♦ Rit vechi = vechea rânduială bisericească, păstrată de secta rascolnicilor. – Din ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite.
RIȚ, rițuri, s. n. Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava pentru a putea fi îndoită mai ușor fără să plesnească. – Din germ. Ritz.
RIT, rituri, s. n. 1. Ritual (2). ♦ P. gener. Rânduială, tipic1. 2. Confesiune religioasă; religie; spec. veche credință religioasă. – Din ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite.
RIȚ, rițuri, s. n. Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava pentru a putea fi îndoită mai ușor fără să plesnească. – Din germ. Ritz.
RIT, rituri, s. n. 1. Practică religioasă, ceremonie bisericească; ritual. Iubirea ta să fie asemeni unui rit Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. ARGHEZI, V. 151. El era în vîrstă de douăzeci și opt ani numai, înalt la stat, barba și părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. BĂLCESCU, O. II 257. ♦ Fig. Rînduială, tipic. Pe masa din careul ofițerilor erau așezate după anume rit, lîngă actele de bord, cerneală și condeie. BART, S. M. 97. 2. Confesiune (3), religie. Ostrogski, pe de o parte, fiind de rit grecesc, simpatiza cu coreligionarii romîni. HASDEU, I. V. 111. La egumen se aflau mai mulți greci și arabi de ritul nostru. BOLINTINEANU, O. 293. Grecii asemenea îndemnară pre romîni ca să se servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare pintre ei, o dată cu literele, și ritul apusean. NEGRUZZI, S. I 347.
RIȚ, rițuri, s. n. (Tipogr.) Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton pentru a o putea îndoi cu ușurință, fără să plesnească.
rit s. n., pl. ríturi
riț s. n., pl. ríțuri
rit s. n., pl. ríturi
riț s.n., pl. ríțuri
RIT s. v. cult.
RIT s. v. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă, ritual, rânduială, tipic.
RIT s.n. 1. Practică, ceremonie religioasă; ritual. ♦ (Fig.) Rânduială, tipic. 2. Confesiune (2). [Pl. -uri. / cf. fr. rite, it. rito, lat. ritus].
RIT s. n. 1. ritual. ◊ (fig.) rânduială, tipic. 2. confesiune (3). (< fr. rite, lat. ritus)
RIT ~uri n. 1) v. RITUAL. 2) Credință religioasă; cult; religie; confesiune. 3) fig. Rânduială tipizată și invariabilă. /<ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite
RIȚ ~uri n. poligr. Adâncitură liniară care se face pe o foaie de carton pentru a putea fi ușor îndoită. /<germ. Ritz
rit n. ordinea ceremoniilor unui cult religios: rituri sacre.
*rit n., pl. urĭ (lat. ritus). Modu în care se fac ceremoniile unuĭ cult religios: ritu ortodox, ritu catolic.
rit s. v. CEREMONIAL. CEREMONIE. ETICHETĂ. PROTOCOL. REGULĂ. RITUAL. RÎNDUIALĂ. TIPIC.
RIT s. (BIS.) confesiune, credință, cult, religie, (pop.) lege. (E de ~ ortodox.)

rit dex

Intrare: rit
rit substantiv neutru
Intrare: riț
riț substantiv neutru