RIMÁ, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla în consens. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. – Din fr. rimer.

RÍMĂ, rime, s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată); p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt (ori segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

RIMÁ, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla în consens. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. – Din fr. rimer.

RÍMĂ, rime, s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată); p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt (ori segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

RIMÁ, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrșitul versurilor) A avea aceleași sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele «soare» și «floare» rimează. ▭ Dacă ești poet, găsește cu ce rimează poețel? – Cu ușurel, răspunse altul. BOLINTINEANU, O. 397. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi... are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus in programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Cum rimează aceste două deducțiuni și nu există oare nici o contrazicere? GHEREA, ST. CR. II 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost și rămîne poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

RÍMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. GHEREA, ST. CR. II 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Ei cer să cînt... durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime și-n cadențe. EMINESCU, O. IV 103. ♦ Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. GALACTION, O. I 14. Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250. ♦ Fig. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta... era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneției. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să șteargă pata robiei în singura nație ce a mai rămas în Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? BOLLIAC, O. 55.

rimá (a ~) vb., ind. prez. 3 rimeáză

rímă s. f., g.-d. art. rímei; pl. ríme

rimá vb., ind. prez. 1 sg. riméz, 3 sg. și pl. rimeáză

rímă s. f., g.-d. art. rímei; pl. ríme

RIMÁ vb. v. versifica.

RÍMĂ s. v. vers.

RIMÁ vb. I. intr. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rimă). [< fr. rimer, it. rimare].

RÍMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfârșitul versurilor, începând cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt care rimează cu alt cuvânt. [Cf. fr. rime, it. rima].

RIMÁ vb. intr. 1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleași sunete în silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna. 2. (fig.) a face versuri (cu rimă). (< fr. rimer)

RÍMĂ s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a două sau a mai multor versuri, începând cu ultima silabă accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 2. cuvânt care rimează cu altul. (< fr. rime)

A RIMÁ ~éz intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeași rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întocmai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

RÍMĂ ~e f. 1) Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvânt. /<fr. rime

rimà v. 1. a avea acelaș sunet final; 2. a face versuri.

rimă f. potrivire de sunete în terminațiunea vorbelor.

rim v. tr. V. rîm.

*rímă f., pl. e (fr. rime, d. lat. rhythmus, ritm; it. rima. V. ritm). Potrivirea sunetelor la urma versurilor începînd de la silaba accentuată, precum: scîndurile cu gîndurile. V. asonanță.

*riméz v. intr. (f. rimer, d. rime, rimă; it. rimare). Mă potrivesc în sunet începînd de la silaba accentuată, vorbind de versurĭ: scutură rimează cu flutură. V. tr. Fac versurĭ, maĭ ales proaste: a rima versurĭ de plăcintă.

rîm și (vechĭ) rim, a -á v. tr. (lat. rîmari și -are, a scormoli; sp. pg. rimar, a scormoli, a cerceta. V. scurm). Scormolesc pămîntu cu rîtu, vorbind de porcĭ. Fig. A te rîma la inimă un lucru, a nu te simți liniștit pînă nu-l facĭ, nu-l spuĭ orĭ nu-l afli. V. jim.

RIMA vb. a versifica, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

RIMĂ s. (LIT.) vers.

RÍMĂ (< fr.) s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată), procedeu care contribuie la realizarea efectului de muzicalitate. Originea r. se află în versurile latine din perioada decăderii literaturii clasice, numite leoniene. După poziția r. în strofă, ea poate fi: împerecheată (aa, bb), încrucișată (ab, ab) sau îmbrățișată (ab, ba); după numărul silabelor din care este formată r. poate fi: masculină (o singură silabă accentuată: ex. profir, fir), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată: ex. furcii, turcii), dactilică (trei silabe: prima neaccentuată, celelalte două neaccentuate: ex. munților, frunților). ♦ Fig. Vers.

rimă (fr. rime, din lat. rythmus), figură care face ca unitățile lexicale de la finele versurilor să se asemene, grație omofoniei ultimelor silabe accentuate (A): „Dintre sute de catarge Care lasă malurile Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile.” (Eminescu)