RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen.

RIȚUÍRE, rițuiri, s. f. Acțiunea de a rițui și rezultatul ei; crestare, rițuit. – V. rițui.

RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen.

RIȚUÍRE, rițuiri, s. f. Acțiunea de a rițui și rezultatul ei; crestare, rițuit. – V. rițui.

RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. (Tipogr.) A cresta un carton (sau o mucava) spre a-l putea îndoi ușor.

rițuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 să rițuiáscă

rițuíre s. f., g.-d. art. rițuírii; pl. rițuíri

rițuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. rițuiáscă

rițuíre s. f., g.-d. art. rițuírii; pl. rițuíri

RIȚUÍRE s. v. rițuit.

A RIȚUÍ ~iésc tranz. (cartoane, mucavale) A prevedea cu rițuri; a cresta liniar (pentru a putea îndoi mai ușor). /<germ. ritzen

RIȚUIRE s. (TEHN.) rițuit. (~ unei foi de carton.)