RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen.

RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen.

RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. (Tipogr.) A cresta un carton (sau o mucava) spre a-l putea îndoi ușor.

rițuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 să rițuiáscă

rițuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. rițuiáscă

A RIȚUÍ ~iésc tranz. (cartoane, mucavale) A prevedea cu rițuri; a cresta liniar (pentru a putea îndoi mai ușor). /<germ. ritzen