RETROSPÉCȚIE, retrospecții, s. f. Faptul de a privi în trecut. [Var.: retrospecțiúne s. f.] – Din fr. rétrospection.

RETROSPECȚIÚNE s. f. v. retrospecție.

RETROSPÉCȚIE s. f. v. retrospecțiune.

RETROSPECȚIÚNE, retrospecțiuni, s. f. Faptul de a privi în trecut. [Pr.: -ți-u-. – Var.: retrospécție s. f.] – Din fr. rétrospection.

!retrospécție (re-tros-pec-/-tro-spec-) s. f., art. retrospécția (-ți-a), g.-d. art. retrospécției; pl. retrospécții, art. retrospécțiile (-ți-i-)

retrospecțiúne s. f. (sil. -ți-u-; mf. -spec-), g.-d. art. retrospecțiúnii; pl. retrospecțiúni

RETROSPÉCȚIE s.f. v. retrospecțiune.

RETROSPECȚIÚNE s.f. (Rar) Faptul de a privi în trecut, în urmă. [Pron. -ți-u-, var. retrospecție s.f. / < fr. rétrospection, cf. lat. retro – îndărăt, spectro – privire].

RETROSPECȚIÚNE s. f. privire, examinare retrospectivă. ◊ formă a introspecției constând în evocarea trecutului, în scopul reexaminării unor fapte, unor trăiri. (< fr. rétrospection)

RETROSPECȚIÚNE ~i f. Privire în trecut. [G.-D. retrospecțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. retrospection

RETROSPÉCȚIE (RETROSPECȚIÚNE) (< fr.) s. f. Faptul de a privi în trecut; rememorare (și analiză) a trecutului. ♦ Metodă psihologică, formă a introspecției, constând în descrierea propriilor manifestări psihice, după ce, într-un mediu firesc sau experimental, ele au avut loc.