resteu definitie

20 definiții pentru resteu

RĂSTÉU s. n. v. resteu.
RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.
RĂSTÉU s. n. v. resteu.
RESTÉI s. n. v. resteu.
RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.
RĂSTÉU s. n. v. resteu.
RESTÉI s. n. v. resteu.
RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bețe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului, pentru a reține grumazul animalului. Un resteu de carpăn, gros și vînjos. MARIAN, O. I 347. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd resteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) cu asprime, a-l amenința. – Pl. și: restele (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208), resteuri (POPESCU, B. III 147). – Variante: răstéu (POPA, V. 71, HOGAȘ, DR. II 284), restéi (TEODORESCU, P. P. 624) s. n.
restéu s. n., art. restéul; pl. restéie
restéu s. n., art. restéul; pl. restéie
RESTÉU s. v. retevei, scurtătura, spetează.
restéu (restéie), s. n. – Cui cu care se închide jugul. – Var. răsteu, restei, restel. Mag. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Gáldi, Dict., 95). Legătura cu sl. rastaviti „a separa”, bg. razstav „separare” (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu lat. rastĕllus (Tiktin) este dubioasă.
RESTÉU ~ie n. Fiecare dintre cele două bare cu care se închid părțile laterale ale jugului. ◊ A lua pe cineva cu ~ul a se răsti la cineva. /Orig. nec.
resteu n. Mold. V. răsteiu: când o face plopul mere și resteul mugurele AL.
răstéŭ, V. resteŭ.
restéŭ (vest, sud) și răstéŭ (nord) n., pl. eĭe (ung. resztó, odgonu din apoĭ la corabie, saŭ ereszteni, a da drumu, eresztö-, care dă drumu. Cp. cu cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară: dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește resteu înainte (Sov. 211). V. bulfeŭ și fercheteŭ.
resteu s. v. RETEVEI. SCURTĂTURĂ. SPETEAZĂ.
reste(n)ul v. rustemul.
răstéu, răstaie, (resteu), s.n. – (reg.) Cui de fier cu care se închide jugul. – Et. nec. (DEX, MDA); din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Galdi, cf. DER).
răstéu, răstaie, s.n. – Cui de fier cu care se închide jugul. – Din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban cf. DER).

resteu dex

Intrare: resteu
răsteu
restei
resteu substantiv neutru