repunere definitie

2 intrări

17 definiții pentru repunere

REPÚNE, repún, vb. III. Tranz. A pune din nou. – Pref. re- + pune.
REPÚNERE, repuneri, s. f. Acțiunea de a repune și rezultatul ei. – V. repune.
REPÚNE, repún, vb. III. Tranz. A pune din nou. – Re1- + pune.
REPÚNERE, repuneri, s. f. Acțiunea de a repune și rezultatul ei. – V. repune.
REPÚNE, repún, vb. III. Tranz. A pune din nou. Îi lipsea ceva nedeslușit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum repunea piciorul pe pămîntul romînesc. MACEDONSKI, O. III 22.
repúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. repún, 2 sg. repúi, 1 pl. repúnem, perf. s. 1 sg. repuséi, 1 pl. repúserăm; conj. prez. 3 să repúnă; ger. repunấnd; part. repús
*repúnere s. f., g.-d. art. repúnerii; pl. repúneri
repúne vb. pune
REPÚNE vb. a reașeza. (A ~ la locul inițial.)
REPÚNERE s. reașezare. (~ unui obiect la locul inițial.)
REPÚNE vb. III. tr. A pune din nou. [P.i. repún. / < re- + pune].
REPÚNERE s.f. Acțiunea de a repune și rezultatul ei. [< repune].
REPÚNE vb. tr. a pune din nou. (după fr. reposer)
A REPÚNE repún tranz. A pune din nou. /re- + a pune
repune v. a pune la loc.
REPUNE vb. a reașeza. (A ~ la locul inițial.)
REPUNERE s. reașezare. (~ unui obiect la locul inițial.)

repunere dex

Intrare: repune
repune verb grupa a III-a conjugarea a X-a
Intrare: repunere
repunere substantiv feminin