REPROȘÁ, reproșez, vb. I. Tranz. A-și face sau a-i face cuiva reproșuri. – Din fr. reprocher.

REPROȘÁ, reproșez, vb. I. Tranz. A mustra, a învinui, a(-și) face reproșuri, a(-și) imputa. – Din fr. reprocher.

REPROȘÁ, reproșez, vb. I. Tranz. A-și face (sau a-i face cuiva) imputări, mustrări, reproșuri. Îmi reproșam neîncrederea și neliniștea de altădată. CAMIL PETRESCU, U. N. 205. Calitățile noastre cele mai lăudate Ne sînt ades în lume drept crime reproșate. ALEXANDRESCU, M. 377. ◊ (Cu pronumele în dativ) În «Cîntecul fusului», fata își cîntă și plînge durerea, dar n-are nimic să-și reproșeze. GHEREA, ST. CR. III 271.

reproșá (a ~) (re-pro-) vb., ind. prez. 3 reproșeáză, 1 pl. reproșắm; conj. prez. 3 să reproșéze; ger. reproșấnd

reproșá vb. (sil. -pro-), ind. prez. 1 sg. reproșéz, 3 sg. și pl. reproșeáză, 1 pl. reproșăm; conj. prez. 3 sg. și pl. reproșéze; ger. reproșând

REPROȘÁ vb. 1. a imputa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni. (A ~ ceva cuiva.) 2. v. obiecta.

REPROȘÁ vb. I. tr. A învinui; a aduce cuiva imputări, reproșuri. [P.i. 3,6 -șează, ger. -șând. / < fr. reprocher].

REPROȘÁ vb. tr. a aduce cuiva reproșuri. (< fr. reprocher)

A REPROȘÁ ~éz tranz. (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca reproș; a imputa. /<fr. reprocher

reproșà v. a imputa.

*reproșéz v. tr. (fr. reprocher, d. lat. pop. *repropiare, a apropia, d. prope, aproape). Fac reproșurĭ, imputez, mustru; a reproșa cuĭva o greșală.

REPROȘA vb. 1. a imputa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni. (A ~ ceva cuiva.) 2. a obiecta, a spune, a zice, (înv.) a prici, a remonstra. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)