REPLICÁ, réplic, vb. I. Tranz. A da o replică (1), a răspunde; a riposta. – Din fr. répliquer.

REPLICÁRE s. f. (Genet.) Duplicare a unei molecule sau a unui agregat de molecule prin copierea structurii unei molecule preexistente de același fel. – V. replica.

REPLICÁ, réplic, vb. I. Tranz. A da o replică (1), a răspunde; a riposta. – Din fr. répliquer.

REPLICÁ, réplic, vb. I. Tranz. A da o replică, a răspunde (la ceea ce s-a spus mai înainte). Cred și eu, a replicat convins domnul gras. SAHIA, N. 99. Voi prefera să mă inițiez la fața locului, replică tînărul Herdelea. REBREANU, R. I 57. De ești fecior, replică bătrîna îngrijită, Să-ți fie calea floare și urma înflorită. ALECSANDRI, P. A. 180.

replicá (a ~) (re-pli-) vb., ind. prez. 3 réplică

replicá vb. (sil. -pli-), ind. prez. 1 sg. réplic, 3 sg. și pl. réplică

replicáre s. f., g.-d. art. replicării, pl. replicări

REPLICÁ vb. 1. a răspunde, a riposta, (înv.) a întâmpina, a prici. (I-a ~ prompt.) 2. a întoarce, a răspunde. (I-a ~ vreo două!)

REPLICÁ vb. I. tr. A da o replică; a răspunde. [P.i. réplic. / < fr. répliquer, it., lat. replicare].

REPLICÁ vb. tr. a da o replică; a răspunde, a riposta. (< fr. répliquer)

REPLICÁRE s. f. 1. acțiunea de a replica. 2. dublare prin copiere după o formă preexistentă. 3. (biol.) proces complex prin care se asigură sinteza macromoleculelor ce dețin codificată informația ereditară. (< replica)

A REPLICÁ réplic tranz. A răspunde printr-o replică; a riposta; a reacționa. /<fr. répliquer

RÉPLICĂ ~ci f. 1) Răspuns scurt și prompt în contradictoriu la spusele agresive ale cuiva; ripostă. ◊ Fără ~ la care nu se poate obiecta nimic; categoric. A fi tare în ~ci a găsi repede răspunsurile cele mai potrivite în cursul unei convorbiri (în contradictoriu). 2) Parte din rolul scenic, care constituie răspunsul unui actor la cele spuse anterior de partener. 3) jur. Răspuns al unei părți la cele susținute de cealaltă parte într-un proces. 4) Operă de artă, care reproduce originalul și este executată de autor sau sub supravegherea acestuia; copie; reproducere. /<fr. réplique, lat. replica

replicà v. a da o replică.

*replíc, a -á v. intr. (lat. ré-plico, -plicáre, a îndoi în apoĭ; fr. répliquer. V. plec, aplic). Răspund, obĭectez, ripostez: soldatu trebuĭe să asculte fără să replice. V. tr. N’a replicat nimic.

REPLICA vb. 1. a răspunde, a riposta, (înv.) a întîmpina, a prici. (I-a ~ prompt.) 2. a întoarce, a răspunde. (I-a ~ vreo două!)

REPLICÁRE (< fr.) s. f. (GENET.) Proces prin care o moleculă de ADN servește drept matriță pentru sinteza unei molecule noi, identică cu prima. Prin ruperea punților de hidrogen dintre bazele azotate, macromolecula de ADN se separă în cele două catene complementare; nucleotidele libere din citoplasmă se atașează pe bază de complementaritate la catenele vechi, rezultând două molecule de ADN bicatenar, fiecare cu câte o catenă veche (care a avut rolul de model) și una nou sintetizată (replicație semiconservativă). În felul acesta se asigură o sinteză foarte fidelă, moleculele fiice fiind identice cu molecula mamă. În procesul de r. intervin numeroase enzime (ADN – polimeraze, ligoze etc.) ♦ R. conservativă = ipoteză, astăzi abandonată, conform căreia moleculele de ADN inițiază procesul de r. fără să se separe în catene complementare.