regență definitie

13 definiții pentru regență

REGÉNȚĂ, regențe, s. f. 1. Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenței sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această guvernare; persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă. 2. Stil în arhitectura și în artele decorative franceze la începutul sec. XVIII, caracterizat prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative. – Din fr. régence.
REGÉNȚĂ, regențe, s. f. 1. Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenței sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această guvernare; persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă. 2. Stil în arhitectura și în artele decorative franceze la începutul sec. XVIII, caracterizat prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative. – Din fr. régence.
REGÉNȚĂ, regențe, s. f. Guvernare provizorie, exercitată de una sau mai multe persoane în timpul minorității sau absenței unui monarh; timpul cît durează această guvernare. V. locotenență.
regénță s. f., g.-d. art. regénței; pl. regénțe
regénță s. f., g.-d. art. regénței; pl. regénțe
REGÉNȚĂ s. (înv.) căimăcămie, locotenență.
REGÉNȚĂ s.f. 1. Guvernare a unui stat monarhic exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorității sau al absenței regelui; timp cât durează o asemenea guvernare. 2. (Ist.) Nume care se dădea unor state musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunisia) guvernate printr-o delegație a sultanului din Constantinopol. [Cf. fr. régence, it. reggenza].
REGÉNȚĂ ~e f. 1) Guvernare provizorie a unei sau a mai multor persoane împuternicite (în timpul minoratului, absenței sau bolii monarhului). 2) Perioadă cât durează această guvernare. 3) Persoană sau organ colegial care exercită prerogativele monarhului. 4) (în Franța, la începutul sec. XVIII) Stil în arhitectură și în arta decorativă care se caracterizează prin grație și delicatețe. /<fr. régence
regență f. 1. demnitatea regentului și timpul cât durează; 2. nume dat în istoria Franței perioadei minorității lui Ludovic XV (1715-1723); 3. State muzulmane pe coasta Africei: regențele de Tunis și de Tripoli.
Tunisia f. sau Regența Tunisului, Stat în Africa de N., pus sub protectoratul Franței: 2.100.000 loc. Cap. Tunis (Tunisian).
*regénță f., pl. e (d. regent; fr. régence). Demnitatea de regent. Guvernare în calitate de regent: regența Mariiĭ De Medicis în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XIII. Durata acesteĭ guvernărĭ. Guvernare pin delegațiune (din partea sultanuluĭ Turciiĭ). Țară guvernată așa: foasta regență a Algeruluĭ.
REGENȚĂ s. (POLITICĂ) (înv.) căimăcămie, locotenență.
REGÉNȚĂ (Regence) (< fr.) s. f. 1. (În statele monarhice) Consiliu de r. = organ colegial care exercită prerogativele monarhului lipsit de capacitatea de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau în absența acestuia; perioadă cât durează această guvernare. În România, Parlamentul a votat (4 ian. 1926), instituirea unui Consiliu de R., format din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție Gheorghe Buzdugan (din 1 oct. 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărățeanu) și principele Nicolae, fratele principelui Carol, pe timpul minoratului viitorului rege Mihai I. Și-a încetat activitatea la 7 iun. 1930. 2. (În arhitectura și artele decorative franceze) Stil care face tranziția între stilul Ludovic al XIV-lea și stilul Ludovic al XV-lea, dezvoltat în perioada regenței ducelui Philippe II d’Orleans; se caracterizează prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative. Constituie o primă fază a rococoului. Printre reprezentanții de seamă ai stilului r. au fost: arhitectul Robert de Cotte, decoratorii G.M. Oppenordt, Cl. Audrant și ebenistul Ch. Cressent.

regență dex

Intrare: regență
regență substantiv feminin