REFUTÁ, refutez, vb. I. Tranz. (Livr.) A combate o afirmație, o teorie etc. prin argumente puternice. – Din fr. réfuter, lat. refutare.

REFUTÁRE, refutări, s. f. (Livr.) Acțiunea de a refuta și rezultatul ei; refutație. – V. refuta.

REFUTÁ, refutez, vb. I. Tranz. (Franțuzism înv.) A combate o afirmație, o teorie etc. prin argumente puternice. – Din fr. refuter, lat. refutare.

REFUTÁRE, refutări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a refuta și rezultatul ei; refutație. – V. refuta.

REFUTÁ, refutez, vb. I. Tranz. (Franțuzism învechit) A respinge, a combate cu argumente puternice ceea ce susține cineva. Nu mi-ai trimis articolul lui Arsache prin care refutează scrierea mea. BĂLCESCU, la GHICA, A. 604. ◊ Refl. Pe cît ne-a putut ierta starea lucrului și cuviința de a nu ne discredita unii pe alții și a ne refuta prin jurnale. La GHICA, A. 732.

REFUTÁRE, refutări, s. f. (Franțuzism învechit) Acțiunea de a (se) refuta și rezultatul ei.

refutá (a ~) (livr.) vb., ind. prez. 3 refuteáză

refutáre (livr.) s. f., g.-d. art. refutắrii; pl. refutắri

refutá vb., ind. prez. 1 sg. refutéz, 3 sg. și pl. refuteáză

refutáre s. f., g,-d. art. refutării; pl. refutări

REFUTÁRE s. (livr.) refutație.

REFUTÁ vb. I. tr. (Liv.) A combate cu argumente temeinice. [P.i. refutéz. / < fr. réfuter].

REFUTÁRE s.f. Acțiunea de a refuta; refutație. [< refuta].

REFUTÁ vb. tr. a combate cu argumente temeinice. (< fr. réfuter)

A REFUTÁ ~éz tranz. livr. (afirmații, teorii etc.) A combate cu argumente puternice. /<fr. réfuter, lat. refutare

refutà v. a combate victorios argumentele cuiva: a refuta o acuzare.

refutare f. 1. fapta de a refuta; 2. partea unui discurs în care se răspunde obiecțiunilor adversarului.

*refutațiúne f. (lat. refutatio, -ónis). Ret. Acțiunea de a refuta. Acea parte a discursuluĭ pin care refutezĭ obĭecțiunile adversaruluĭ. – Și -áție și -áre.

*refutéz v. tr. (lat. re-fúto, -áre). Ret. Distrug argumentele cuĭva: a refuta calomniile cuĭva. Pin ext. A refuta un scriitor, o carte.

REFUTARE s. (livr.) refutație.