Dicționare ale limbii române

15 definiții pentru refren

REFRÉN, refrene, s. n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repetă după una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetiție, o idee poetică. 2. Frază muzicală reluată la sfârșitul cupletelor unui cântec. ♦ Temă principală a rondoului, care se repetă după fiecare cuplet. 3. Fig. Cuvânt, frază, expresie care se repetă stereotip. [Pl. și: refrenuri] – Din fr. refrain.
REFRÉN, refrene, s. n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repetă după una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetiție, o idee poetică. 2. Frază muzicală reluată la sfârșitul cupletelor unui cântec, în general pe aceeași linie melodică. ♦ Temă principală a rondoului, care se repetă după fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) Cuvânt, frază, expresie care se repetă stereotip. [Pr. și: refrenuri] – Din fr. refrain.
REFRÉN, refrene și refrenuri, s. n. Vers sau grup de versuri care se repetă după fiecare strofă (a unei poezii) sau după fiecare cuplet al unui cîntec; melodie care revine în cuprinsul unui cîntec al cărui text cuprinde un vers sau un grup de versuri care se repetă. Îi veneau uneori în minte acorduri dulci de valsuri, refrenuri... de romanțe. SANDU-ALDEA, D. N. 234. E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere, Un refren din cîte-un cîntec simplu și copilăros. MACEDONSKI, O. I 86. ♦ Fig. Frază, expresie care se repetă stereotip. «Te-ai crede la Paris» este refrenul pe care îl cîntă uimiți, pînă în zorii zilei, în aceste nopți albe. CAMIL PETRESCU, O. II 400. Vom ajunge oare la nădejdea noastră? Spre rîvnita țintă, îngînat refren, Poate să ne ducă goana unui tren? LESNEA, C. D. 95.
refrén (re-fren) s. n., pl. refréne
refrén s. n. (sil. -fren), pl. refréne
REFRÉN s. (în vechea muzică vocală) ritornelă.
REFRÉN s.n. Vers (sau grup de versuri) repetat după fiecare strofă a unei poezii sau după un cuplet. ♦ Secțiunea de bază a rondoului, care se repetă de mai multe ori; frântură de melodie care se repetă într-un cântec. ♦ (Fig.) Frază repetată stereotip. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. réfrain, cf. lat. refringere – a rupe].
REFRÉN s. n. 1. vers (grup de versuri) repetat după fiecare strofă a unei poezii sau după un cuplet. 2. frază muzicală care se repetă după fiecare cuplet al unui cântec. ◊ secțiunea de bază a rondoului, care se repetă de mai multe ori. 3. (fig.) cuvânt, frază, expresie care se repetă stereotip. (< fr. refrain)
refrén (refrénuri), s. n. – Cuvînt, vers, strofă care se repetă. – Fr. refrain.
REFRÉN ~e n. 1) Vers sau grup de versuri care se repetă după fiecare strofă a unei poezii. 2) Frază muzicală care se repetă la sfârșitul fiecărui cuplet al unui cântec. 3) fig. Enunț care se repetă mereu într-o formă invariabilă. /<fr. refrain
refren n. 1. vers ce revine la sfârșitul fiecării strofe; 2. fig. vorbă ce se repetă mereu (= fr. refrein).
*refrén n., pl. e și urĭ (fr. refrain, alterat din refrait, part. d. vfr. re-fraindre, a frînge. V. frîng). Vers orĭ versurĭ care se repetă după fie-care strofă saŭ după maĭ multe versurĭ. Fig. Vorbă repetată des: „Jos cĭocoiĭ” e refrenu cu care demagogiĭ amăgesc poporu. V. pripeală 2.
REFREN s. (în vechea muzică vocală) ritornelă.
refren, secțiune muzicală cu funcție tematică ce constituie punctul de plecare și de încheiere a unei forme* bazate pe principiul alternanței (înțelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica și implicit forma respectivă, nu neapărat prima secțiune a unei lucrări muzicale). Desigur, definiția nu cuprinde toate aspectele problemei dat fiind faptul că r. a apărut în foarte multe ipostaze, unele dovedindu-se excepții de la regulă. Astfel r. este atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămânând folclorul* ancestral, în care aspectul îi este de formulă (1). Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială* între un solist* și cor* (care susținea o replică, un scurt comentariu etc.). Alte teorii susțin originea lui din cântecul de joc* ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de r. de textul cântat. În fine, există și teorii care încearcă explicația originii din alte surse, cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup (mișcarea ce trebuie efectuată simultan de toți lucrătorii), sau apariția r. dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia „se improvizează” și la care se revine în mod obligatoriu. Această ultimă concepție este prezentă, după unii teoreticieni, încă din antic. Cultivarea r. revelă un procedeu de adâncire a expresivității, a unei anumite idei, stări sau efect artistic (a se vedea imnurile (1) din literatura vechilor greci, precum și condacul* biz.). ♦ Muzica medievală europ. preia concepția din antic. punând totodată, din ce în ce mai mult, accentul pe formă. Astfel r., pe lângă funcția ideatico-expresivă, constituie și un pretext în construcția formală. Cultivarea r., în special în genurile de dans* (cum ar fi forma de rondeau*), dar și în cele vocale a dat naștere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe. Găsim r. la începuturile epocii medievale în muzica trubadurilor* de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu r. (rondeau, rondellus, rotundellus, cantilena, cantilena rotunda). O formă apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet* și r., care va deveni forma clasică de bază a rondo*-ului, era, într-o perioadă mai târzie, alternanța dintre comentariul instr., ce purta denumirea de ritornel [v. ritornelă (2)] și părțile vocale. În cazul pieselor de dans, principiul repetiției genera două modalități fundamentale de dispunere a părților: alternanța și repriza*. Relația muzică-text devine tot mai puternică. Succesiunea între cuplet și r. se reduce la început la schema: solo-cor (carol*, estampida*, lai* etc.). În unele dansuri fenomenul de repriză era uneori confundat cu ideea de r. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), vireleai*, rondeau etc.]. Forma acestor dansuri era legată implicit de ceea ce oferea textul. ♦ Barocul* aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternanței, în care r. joacă rolul principal. Prototipul este rondoul* parizian al lui Fr. Couperin „cel Mare” (Le Grand). De asemenea, lucrările pentru clavecin* ale lui Louis Couperin continuă același principiu deși formele utilizate nu poartă denumirea de rondeau ci de cioconă*, passacaglie* sau courante*. R. lui L. Couperin păstrează, în majoritatea aparițiilor, caracterul de dans, periodicitate și simetria*. Dezvoltările și comentariile variaționale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele cu r. și principiul variației (1). Se conturează astfel ideea de variațiuni (2) în jurul r. care rămâne cu funcție tematică de bază. Se cristalizează totodată una din caracteristicile spiritului vremii: monotematismul* (promovat și de J.B. Lully, J. Ph. Rameau etc.). De ex., rondoul monotematic baroc cu patru episoade (A B A C A D A E A) rămâne un pilon principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S. Bach, G. Fr. Händel și alții, apoi clasicii sau romanticii, iar în sec. nostru neoclasicii le vor ridica pe adevărate culmi. Importantă, în tot acest periplu al r., de la forma primară a simplei alternanțe până la cele mai complexe construcții romantice și neoromantice de tipul rondo-sonată (de exemplu: ABAC/dezv./ABA) care reclamă îmbinarea de forme, rămâne funcția primordială pe care o joacă r., indiferent de contextul apariției. ♦ (în folc. rom.) Fragment poetic și melodic, care amplifică forma unor genuri. După Brăiloiu sunt mai multe categorii de r.: pseudo- r. (care nu are loc fix în melodie și înlocuiește unul sau mai multe rânduri melodice); r. propriu-zis, regulat (cu loc fix în melodie, având o structură binară și o dimensiune egală sau inegală cu versul) și neregulat (dimensiune identică sau diferită de aceea a versului, loc fix, dar structură diferită de structura versului – grupe binare și ternare* sau numai ternare). R. se întâlnește aproape în toate genurile: mai rar în balade (IV) și în doine* (cu excepția unor tipuri din Transilvania nordică). Textul r. diferă după gen (în unele genuri este asociat cu textul poemului, în altele este independent). Melodia r. este diferită de restul piesei, înrudită cu vreun rând melodic sau chiar identică. În unele genuri are funcție de invocație (în unele colinde*, bocete*, cântece de seceră, de nuntă), în alte constructiv-estetică: de amplificare, a perioadei* muzicale, de contrast, de adâncire a conținutului muzical, sau de cadențare (impune un alt raport cadențial sau revenirea la sistemul cadențial tradițional). Un loc aparte îl au r. versificate (sau strofice) care se deosebesc de celelalte r. prin: dimensiune (ajung până la 32 silabe), loc final, structură identică cu a versului sau diferă (conținutul poetic se modifică de la o strofă melodică la alta, după sensul acestora). Bogăția și diversitatea r. reprezintă geniul creator al poporului și atitudinea intens activă a interpreților. Unele r. sunt acceptate de colectivitate și devin permanente, altele, dimpotrivă sunt refuzate și rămân numai în repertoriul câtorva interpreți, ceea ce se observă îndeosebi în cântecul liric [v. cântec (I) propriu-zis], cel mai apropiat de viața zilnică și cel mai maleabil.
repetiție refren, figură care constă în repetarea unui grup de cuvinte (sintagmă ori enunț) care, într-o lucrare literară scurtă (de obicei în versuii), exprimă laitmotivul textului, ori vrea să creeze și să susțină atmosfera lirică a operei. Este repetiția care nu se încadrează, ea volum și repartiție, în nici o schemă stereotipă, ea toate celelalte (R): „- Pământ de flori! Pământ de flori!... Același strigăt, în fiecare dimineață; aceeași droagă de căruță sunându-și singurătatea în fiecare piatră a pavajului; același moș-copil deasupra mormanului de pământ negru, mărunțit, moale, frumos, bogat, suflet ascuns. Aceeași cazma înfiptă lângă mănușa căruței și felinarul stins, dimineața, la bariera orașului, felinarul care a ars, noaptea, legănat, ferind singurătatea omului și calului, de goana mașinilor. – Pământ de flori!. Pământ cald, plouat, mirositor, pământ care poartă semințele în el ca puii nefătați, în pântece; semințe de ierburi răbdătoare, puioase, blânde. Oamenii vând pământul cu găleata, gătit și curat; curat, luminat așa cum își aduceau, cândva, fetele servitoare la oraș. – Pământ de flori!”... (Florența Albu) Din poezia clasică se pot cita poezia Floriile de V. Alecsandri, Post bellum de O. Goga, precum și versurile lui G. Bacovia, în care, oricare ar fi schema repetiției (de obicei figuri combinate), repetiția are un caracter obsesiv, deci analog repetiției-refren. În proză, o ilustrare specifică ne-o oferă schițele din Arborele vieții de Florența Albu: Pământ și flori și patetica schiță Acasă, scrisă în ton de poem în proză, încărcată de variate figuri ale repetiției: poliptotă, homeoteleută, epanadiploză, epanalepsă, anaforă și epiforă, precum și perifrază, metaforă, comparație, metalepsă și silepsă oratorică.

Refren dex online | sinonim

Refren definitie

Intrare: refren
refren substantiv neutru
  • silabisire: -fren
refren