REFLECTÁ, reflectez și refléct, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la lumină, unde, imagini) A schimba direcția de propagare a luminii, a undelor, a imaginilor cînd ele întîlnesc suprafața de separație a două medii diferite, fără trecere dintr-un mediu în celălalt; a răsfrînge. Dar sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra genunchilor. C. PETRESCU, C. V. 46. Iar undele-i uimite, profunde și bălaie Reflectă-n ele țărmii – se-ntunecă, se șterg. EMINESCU, O. IV 84. ◊ Fig. Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreață. EMINESCU, O. IV 118. ◊ Refl. Ce s-o fi reflectînd oare în lentilele acelor ochi mari și blînzi, cu irisul negru ca păcura. BART, S. M. 84. A nopții stea răvarsă lumina p-a mea frunte și raza-i se reflectă pe limpede izvor. ALEXANDRESCU, M. 149. ♦ Refl. (Despre sunete) A se întoarce în mediul inițial după ce s-a lovit de suprafața de separație a altui mediu; a se răsfrînge. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la un fenomen, un sentiment etc.) A oglindi, a reda. Au mai găsit și că piesa nu reflectă realitatea. BARANGA, I. 157. ◊ Refl. Multe condiții sociale... produc... anumite caractere... care se reflectează în artă. GHEREA, ST. CR. III 363. 3. Intranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») A se gîndi, a cugeta, a medita. Stătea pe gunoi și reflecta adînc. CARAGIALE, O. III 21.