refec definitie

24 definiții pentru refec

REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca.
REFECÁ, reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu fierăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.
REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca.
REFECÁ, reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.
REFÉC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pînză (prin îndoirea și prinderea marginii sub îndoitură spre a nu se destrăma); tiv. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau ceva) la refec (sau, mai rar, a trage cuiva un refec) = a mustra (pe cineva) aspru, a-i cere socoteală (despre ceva), a-l lua din scurt, a-l critica aspru. Mai tîrziu aude iarăși De-un talent c-a răsărit... Furios se-nchide-n casă, Și-i ia cartea la refec. VLAHUȚĂ, O. A. 179.
REFECÁ, reféc, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o stofă, o pînză etc.) A coase cu refec, a tivi. Cămașa de borangic subțire și refecată cu bibiluri. FILIMON, C. 151. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scîndurilor brute pentru a obține scînduri paralelipipedice.
reféc s. n., pl. refécuri
refecá (a ~) vb., ind. prez. 3 refécă
reféc s. n., pl. refécuri
refecá vb., ind. prez. 1 sg. reféc, 3 sg. și pl. refécă
REFÉC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)
REFÉC s. v. tiv, tivitură.
REFECÁ vb. v. tivi.
refecá (reféc, át), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre < orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. (însăilare, tiv).
REFÉC ~uri n. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ◊ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca
A REFECÁ reféc tranz. (obiecte confecționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare
refec n. 1. cusătură pe marginea unei stofe: fără refec se destramă ștergarele; 2. fig. mustrare aspră: a lua pe cineva la refec. [Abstras din refecà].
refecà v. a coase un refec. [Vechiu-rom. răfrecà = lat. REFRICARE].
1) reféc n., pl. urĭ (d. refec 2). Sud. Tiv, margine de pînză refecată. Fig. A lua pe cineva la refec, a-l lua din scurt, a-l lua la treĭ parale, a-l mustra.
2) reféc, a á v. tr. (poate din maĭ vechĭu răfrec, din *refrec. – Se conj. ca frec). Sud. Dupăcesc, înduplec, îndoĭ marginea pînzeĭ, peliĭ, hîrtiiĭ ș. a.: (un Jidan) cu pleoapele refecate (ChN. I, 56), un negru cu buzele groase și refecate (201), venea cu ochiĭ refecațĭ de la cîrcĭumă.
refec s. v. TIV. TIVITURĂ.
REFEC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)
refeca vb. v. TIVI.
a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa.

refec dex

Intrare: refec
refec substantiv neutru
Intrare: refeca (3 -ecă)
refeca 3 -ecă verb grupa I conjugarea I
Intrare: refeca (3 -eacă)
refeca 3 -eacă verb grupa I conjugarea I