recuzat definitie

18 definiții pentru recuzat

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.
RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, adj., s. m. și f. Persoană căreia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. – V. recuza.
RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.
RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, adj., s. m. și f. (Cel) căruia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. – V. recuza.
RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. Soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. ODOBESCU, S. II 279. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozitive a limbii, în zădar am mai cerca vreun temei. RUSSO, S. 73.
RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, s. m. și f. (Despre judecători, martori etc.) Căruia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competința, calitatea sau autoritatea.
recuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 recúză
recuzát adj. m., s. m., pl. recuzáți; adj. f., s. f. recuzátă, pl. recuzáte
recuzá vb., ind. prez. 1 sg. recúz, 3 sg. și pl. recúză; conj. prez. 3 sg. și pl. recúze
recuzát adj. m., s. m., pl. recuzáți; f. sg. recuzátă, pl. recuzáte
RECUZÁ vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)
RECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recúz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].
RECUZÁT, -Ă adj., s.m. și f. (Persoană) căreia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. [< recuza].
RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)
A RECUZÁ recúz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcția pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaște ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~ un argument. / < récuser
recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.
*recúz, a v. tr. (vsl. recusare. V. acuz, scuz). Jur. Refuz a recunoaște competența unuĭ tribunal, unuĭ judecător, unuĭ jurat, unuĭ expert, unuĭ martur: recuz mărturia luĭ. V. refl. Mă declar incompetent în judecarea uneĭ cauze saŭ chestiunĭ.
RECUZA vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat.)

recuzat dex

Intrare: recuzat (adj.)
recuzat adjectiv
Intrare: recuza
recuza verb grupa I conjugarea I
Intrare: recuzat (s.m.)
recuzat substantiv masculin