RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.

RECUZÁRE, recuzări, s. f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei; recuzație. – V. recuza.

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.

RECUZÁRE, recuzări, s. f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei; recuzație. – V. recuza.

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. Soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. ODOBESCU, S. II 279. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozitive a limbii, în zădar am mai cerca vreun temei. RUSSO, S. 73.

RECUZÁRE, recuzări, s. f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei.

recuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 recúză

recuzáre s. f., g.-d. art. recuzắrii; pl. recuzắri

recuzá vb., ind. prez. 1 sg. recúz, 3 sg. și pl. recúză; conj. prez. 3 sg. și pl. recúze

recuzáre s. f., g.-d. art. recuzării; pl. recuzări

RECUZÁ vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)

RECUZÁRE s. (JUR.) refuzare, respingere, (înv.) recuzație. (~ unui jurat.)

RECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recúz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].

RECUZÁRE s.f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei; recuzație. ♦ Sustragere de la ceva. [< recuza].

RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)

A RECUZÁ recúz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcția pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaște ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~ un argument. / < récuser

recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.

*recúz, a -á v. tr. (vsl. recusare. V. acuz, scuz). Jur. Refuz a recunoaște competența unuĭ tribunal, unuĭ judecător, unuĭ jurat, unuĭ expert, unuĭ martur: recuz mărturia luĭ. V. refl. Mă declar incompetent în judecarea uneĭ cauze saŭ chestiunĭ.

*recuzațiúne f. (lat. re-cusatio). Acțiunea de a recuza. – Și -áție, dar ob. -áre.

RECUZA vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat.)

RECUZARE s. (JUR.) refuzare, respingere, (înv.) recuzație. (~ unui jurat.)