recurență definitie

9 definiții pentru recurență

RECURÉNȚĂ, recurențe, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este recurent1; revenire. 2. (Mat.; în sintagma) Formulă de recurență = formulă care exprimă un termen dintr-un șir în funcție de valorile unor anumiți termeni precedenți. – Din fr. récurrence.
RECURÉNȚĂ, recurențe, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este recurent1; revenire. 2. (Mat.; în sintagma) Formulă de recurență = formulă care exprimă un termen dintr-un șir în funcție de valorile unor anumiți termeni precedenți. – Din fr. récurrence.
RECURÉNȚĂ s. f. Revenire, reacțiune asupra sa însăși. ◊ (Logică) Demonstrație prin recurență = demonstrație prin inducție completă.
recurénță s. f., g.-d. art. recurénței; pl. recurénțe
recurénță s. f., g.-d. art. recurénței; pl. recurénțe
RECURÉNȚĂ s.f. Caracterul a ceea ce este recurent; repetiție, revenire. ◊ (Log.) Demonstrație prin recurență = demonstrație prin inducție completă, putând enumera toate cazurile cuprinse în clasa despre care se conchide. [Cf. fr. récurrence].
RECURÉNȚĂ s. f. 1. însușirea de a fi recurent (I); repetiție, revenire, reîntoarcere. ◊ reacție a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se referă. ♦ (log.) raționament prin ~ = demonstrație prin inducție completă, putând enumera toate cazurile cuprinse în clasa despre care se conchide; (mat.) formulă de ~ = formulă care exprimă orice termen dintr-un șir, în funcție de termenii precedenți. 2. expunere a unei idei muzicale într-o succesiune riguroasă a sunetelor, de la ultimul la primul sunet. 3. fază de avansare a unui ghețar aflat într-o perioadă generală de recul (3). (< fr. récurrence)
RECURÉNȚĂ ~e f. Caracter recurent; revenire; întoarcere. Formulă de ~. /<fr. récurrence
recurență (lat. recurrens, de la vb. recurro; fr. récurrence), procedeu de expunere a unei idei muzicale într-o succesiune riguroasă a sunetelor ei componente, de la ultimul la primul sunet. Apărută în cadrul Școlii de la Notre-Dame (v. Ars Antiqua) ca un procedeu propriu canonului (4) (c. cancricans – lat.; c. al rovescio, c. alla riversa – it.), spre deosebire de canonul obișnuit, c. per motum rectum – lat., r. este sin., în aceste situații cu retrogradarea* (lat. c. per motum retrogradum). Aplicată, în combinație cu alte procedee, cum sunt inversarea*, augmentarea*, diminuarea*, r. a fost larg cultivată de către reprezentații școlilor neerlandeze*, prelungindu-se în Renaștere* și în baroc*; nu a fost străină nici clasicilor, găsind însă o aplicare mai intensă în muzica contemporană (ex. Hindemith, Ludus tonalis). Dacă în formele contrapunctice* este un element al imitației*, fraza* sau tema* imitată putând fi recurentă (ex. Rondo-ul la trei voci nr. 14, Ma fin est mon commencement de Machault, în care vocea (2) înaltă este, de la mijlocul piesei, r. vocii mediane; Bach, Canon a 2-a din Musikalisches Opfer), în muzica de tip omofon*, devine element (frază*) de compunere a temei – fie ea ca și tema de fugă* (ex. Beethoven, Sonata pentru pian op. 106) sau a motivului*, pentru ca în cadrul seriei* să constituie una dintre ipostazele acesteia. Unei serii recurente în plan melodic, îi poate corespunde o r. a întregului material polif.-armonic. R. a fost aplicată ritmului* de către Messiaen (procedeu prelungit apoi și asupra celorlalți parametri* muzicali – v. dodecafonie); pentru acele ritmuri care, simetrice* cu ele însele, constau, ca urmare a r., din aceleași elemente (semne), Messiaen a introdus termenul de „ritmuri non-retrogradabile”.

recurență dex

Intrare: recurență
recurență substantiv feminin