RECRIMINÁ, recriminez, vb. I. Tranz. (Livr.) A răspunde unor acuzații sau unor injurii prin alte acuzații sau injurii; a reproșa, a acuza. – Din fr. récriminer.

RECRIMINÁRE, recriminări, s. f. (Livr.) Acțiunea de a recrimina și rezultatul ei; acuzație, insultă, injurie. – V. recrimina.

RECRIMINÁ, recriminez, vb. I. Tranz. (Livr.) A răspunde unor acuzații sau unor injurii prin alte acuzații sau injurii; a reproșa, a acuza. – Din fr. récriminer.

RECRIMINÁRE, recriminări, s. f. (Livr.) Acțiunea de a recrimina și rezultatul ei; acuzație, insultă, injurie. – V. recrimina.

RECRIMINÁ, recriminez, vb. I. Tranz. (Rar) A reproșa, a acuza.

RECRIMINÁRE, recriminări, s. f. Reproș, acuzație (cu care se răspunde unui alt reproș, unei alte acuzații). Recriminările.... nu se întemeiază pe nimic decît pe supărările personale ale scriitorului. IORGA, L. I 354.

recriminá (a ~) (livr.) (re-cri-) vb., ind. prez. 3 recrimineáză

recrimináre (livr.) (re-cri-) s. f., g.-d. art. recriminắrii; pl. recriminắri

recriminá vb. (sil. -cri-), ind. prez. 1 sg. recriminéz, 3 sg. și pl. recrimineáză

recrimináre s. f. (sil. -cri-), g.-d. art. recriminării; pl. recriminări

RECRIMINÁRE s. recriminație.

RECRIMINÁ vb. I. tr. (Liv.) A răspunde unor acuzații sau unor injurii prin alte acuzații sau injurii; a reproșa; a acuza. [< fr. récriminer].

RECRIMINÁRE s.f. Acuzație, mustrare ca răspuns la altă acuzație, la altă mustrare. [După fr. récrimination].

RECRIMINÁ vb. tr. a răspunde unor acuzații sau injurii prin altele; a reproșa; a acuza. (< fr. récriminer)

A RECRIMINÁ ~éz tranz. rar (fapte, acțiuni reprobabile) A respinge prin contraacuzare. /<fr. récriminer

recriminà v. a răspunde unor acuzări sau injurii.

*recriminațiúne f. (mlat. recriminátio, -ónis). Acțiunea de a recrimina.

*recriminéz v. tr. (mlat. recriminari; fr. récriminer. V. incriminez). Răspund cu acuzațiune la acuzațiune: a recrimina contra acuzatoruluĭ tăŭ.

RECRIMINARE s. recriminație.