Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

14 defini╚Ťii pentru rechizitor

RECHIZITÓR s. n. v. rechizitoriu.
RECHIZIT├ôRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuv├óntare a procurorului ├«n care acesta expune, ├«n fa╚Ťa instan╚Ťelor de judecat─â, motivele pe care se sprijin─â acuzarea. ÔÖŽ Act prin care procurorul deschide ac╚Ťiunea penal─â ├«mpotriva infractorului ╚Öi dispune trimiterea lui ├«n judecat─â. 2. Fig. Acuzare grav─â ╚Öi violent─â. [Var.: rechizit├│r s. n.] ÔÇô Din fr. r├ęquisitoire.
RECHIZITÓR s. n. v. rechizitoriu.
RECHIZIT├ôRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuv├óntare a procurorului ├«n care acesta expune, ├«n fa╚Ťa instan╚Ťelor de judecat─â, punctele pe care se sprijin─â acuzarea. ÔÖŽ Act prin care procurorul deschide ac╚Ťiunea penal─â ├«mpotriva infractorului ╚Öi dispune trimiterea lui ├«n judecat─â. 2. Fig. Acuzare grav─â ╚Öi violent─â. [Var.: rechizit├│r s. n.] ÔÇô Din fr. r├ęquisitoire.
RECHIZIT├ôRIU, rechizitorii, s. n. 1. Act elaborat de procuror prin care acesta cere judecarea (╚Öi pedepsirea) unui vinovat. ÔÖŽ Cuv├«ntare a procurorului, ├«n care acesta expune, ├«n fa╚Ťa instan╚Ťei de judecat─â, punctele pe care se sprijin─â acuzarea. 2. Fig. Acuzare grav─â ╚Öi (uneori) violent─â. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie B─âlcescu ├«mpotriva castei dominante ╚Öi pozi╚Ťia sa intransigent─â au f─âcut ca izgonirea lui din ╚Ťar─â s─â fie prelungit─â. SADOVEANU, E. 52. Trece la un rechizitoriu al claselor conduc─âtoare. C. PETRESCU, ├Ä. II 86.
rechizit├│riu [riu pron. riu] s. n., art. rechizit├│riul; pl. rechizit├│rii, art. rechizit├│riile (-ri-i-)
rechizit├│riu s. n. [-riu pron. -riu], art. rechizit├│riul; pl. rechizit├│rii, art. rechizit├│riile (sil. -ri-i-)
rechizit├│r (= rechizitoriu) s. n., pl. rechizit├│rii
RECHIZITÓR s.n. v. rechizitoriu.
RECHIZIT├ôRIU s.n. 1. Act prin care un procuror ├«╚Öi sprijin─â acuzarea ╚Öi cere condamnarea unui acuzat. ÔÖŽ Expunere a procurorului ├«n care acesta arat─â punctele de acuzare. 2. (Fig.) Acuzare violent─â, bazat─â pe o ampl─â documentare. [Pron. -riu, pl. -ii, var. rechizitor s.n. / cf. fr. r├ęquisitoire].
RECHIZIT├ôRIU s. n. 1. expunere a procurorului ├«ntr-o instan╚Ť─â ├«n care se formuleaz─â punctele pe care se sprijin─â acuzarea. 2. (fig.) acuzare grav─â ╚Öi violent─â. (< fr. r├ęquisitoire, lat. requisitorium)
RECHIZIT├ôRIU ~i n. 1) Cuv├óntare de acuzare a procurorului la un proces judiciar. 2) Act procesual prin care procurorul trimite ├«n judecat─â un inculpat. 3) Acuza╚Ťie grav─â ╚Öi violent─â. /<fr. r├ęquisitoire
rechizitoriu n. 1. acuzare f─âcut─â de ministerul public ├«ntrÔÇÖun tribunal; 2. fig. imput─âri violente.
*rechizit├│ri┼ş n. (d. lat. requisitum, supinu lu─ş requirere, a ├«ntreba; fr. requisitoire. V. rechizi╚Ťiune). Acuzarea pronun╚Ťat─â de procuror la judecat─â. Fig. Acuza╚Ťiune violent─â.

Rechizitor dex online | sinonim

Rechizitor definitie

Intrare: rechizitoriu
rechizitor
rechizitoriu substantiv neutru
  • pronun╚Ťie: -riu pr. -r─şu