rechiziționare definitie

14 definiții pentru rechiziționare

RECHIZIȚIONÁ, rechiziționez, vb. I. Tranz. A face rechiziție, a lua prin rechiziție, a supune rechiziției. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. réquisitionner.
RECHIZIȚIONÁRE, rechiziționări, s. f. Acțiunea de a rechiziționa și rezultatul ei. [Pr.: -ți-o-] – V. rechiziționa.
RECHIZIȚIONÁ, rechiziționez, vb. I. Tranz. A face rechiziție, a lua prin rechiziție, a supune rechiziției. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. réquisitionner.
RECHIZIȚIONÁRE, rechiziționări, s. f. Acțiunea de a rechiziționa și rezultatul ei. [Pr.: -ți-o-] – V. rechiziționa.
RECHIZIȚIONÁ, rechiziționez, vb. I. Tranz. A lua prin rechiziție, a supune rechiziției.
RECHIZIȚIONÁRE, rechiziționări, s. f. Acțiunea de a rechiziționa.
rechiziționá (a ~) (-ți-o-) vb., ind. prez. 3 rechiziționeáză
rechiziționáre (-ți-o-) s. f., g.-d. art. rechiziționắrii; pl. rechiziționắri
rechiziționá vb. (sil. -ți-o-), ind. prez. 1 sg. rechiziționéz, 3 sg. și pl. rechiziționeáză
rechiziționáre s. f. (sil. -ți-o-), g.-d. art. rechiziționării; pl. rechiziționări
RECHIZIȚIONÁ vb. I. tr. A lua prin rechiziție, a supune rechiziției. [Pron. -ți-o-. / < fr. réquisitionner, cf. lat. requirere – a cere].
RECHIZIȚIONÁRE s.f. Acțiunea de a rechiziționa și rezultatul ei. [Pron. -ți-o-. / < rechiziționa].
RECHIZIȚIONÁ vb. tr. a supune rechiziției. (< fr. réquisitionner)
A RECHIZIȚIONÁ ~éz tranz. (bunuri materiale) A folosi prin rechiziție; a supune unei rechiziții. [Sil. -ti-o-] /<fr. réquisitionner

rechiziționare dex

Intrare: rechiziționa
rechiziționa verb grupa I conjugarea a II-a
  • silabisire: -ți-o-
Intrare: rechiziționare
rechiziționare substantiv feminin
  • silabisire: -ți-o-