RECȚIÚNE, recțiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvânt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcție prepozițională; legătura dintre cuvinte și determinantele lor; regim. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

RECȚIÚNE, recțiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvânt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcție prepozițională; legătura dintre cuvinte și determinantele lor; regim. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

RECȚIÚNE s. f. (Gram.) Calitatea unui cuvînt de a atrage în frază un anumit determinant; legătura dintre cuvinte și determinantele lor.

recțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. recțiúnii; pl. recțiúni

recțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. recțiúnii; pl. recțiúni

RECȚIÚNE s. (GRAM.) regim.

RECȚIÚNE s.f. Calitatea unui cuvânt de a atrage în frază un anumit determinant; legătură stabilită între cuvinte și determinantele lor. [Pron. -ți-u-. / < fr. rection, cf. lat. rectio – conducere].

RECȚIÚNE s. f. calitatea unui cuvânt de a atrage în frază un anumit determinant; regim (5). (< fr. rection, germ. Rektion)

RECȚIÚNE ~i f. lingv. Proprietate a unui cuvânt de a impune determinantului o formă de caz oblic. [Sil. -ți-u-] /<fr. rection, germ. Rektion

RECȚIUNE s. (GRAM.) regim.

recțiúne s.f. Reprezintă, alături de acordul gramatical, o formă de manifestare a constrângerilor sintactice, în cadrul relațiilor de subordonare, regentul impunând termenului subordonat o restricție de caz sau de prepoziție.

recțiúne s.f. Reprezintă, alături de acordul gramatical, o formă de manifestare a constrângerilor sintactice, în cadrul relațiilor de subordonare, regentul impunând termenului subordonat o restricție de caz sau de prepoziție.

RECȚIÚNE s. f. (< fr. rection, germ. Rektion, cf. lat. rectio, -onis „conducere”): 1. formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul 1 (regent sau element relațional) impune termenului numărul 2 (subordonat) categorii gramaticale morfologice pe care termenul numărul 2 nu le are (timp, persoană, număr, caz etc.). Astfel, verbele impun forme flexionare la un anumit timp, la un anumit caz, la o anumită persoană, iar prepozițiile forme flexionare la un anumit caz (genitiv, dativ sau acuzativ). 2. legătură între determinate și determinantele lor; regim (v. regím).